Corpul uman gol a fascinat întotdeauna omenirea și a fost o temă principală de-a lungul istoriei artei laice sau religioase. Aproape toți zeii Antichității grecești și romane au cunoscut reprezentări în ipostază nudă. Putti sau heruvimii sînt adesea reprezentați ca nuduri sau seminuduri. Statuile lui Venus și David sărbătoresc, ambele, perfecțiunea formelor și a proporțiilor umane. Michelangelo a ridicat nuditatea pe noi culmi, exaltînd reprezentarea musculaturii.Plafonul Capelei Sixtine îl înfățișează pe Dumnezeu (veterotestamentar) întinzînd degetul spre a-ida viață lui Adam (reprezentat, de asemenea, nud). În rîndurile de mai jos, vom trece în revistă, fără pretenții de originalitate și în nici un caz de exhaustivitate, cîteva aspecte care țin de abordarea nudului în arta antică, a Evului Mediu și a Renașterii. Reacția firească în fața unui corp dezbrăcat este aceea de a compara și de a evalua, în principiu în relație cu propria sexualitate, chiar dacă opera de artă este departe de latura erotică, biologică sau socială. Nudul ne reamintește că sîntem deopotrivă entități spirituale și ființe biologice; că sîntem imperfecți, că am rupt legătura cu originile (cu illo tempore, în terminologia lui Mircea Eliade), că sîntem ființe care trebuie să trăiască sub povara propriilor alegeri. Ne reamintește că judecăm propriile corpuri în relație cu ale celor cu care intrăm în contact direct sau indirect în viața de zi cu zi. Din punct de vedere laic, nudul în artă glorifică omul sau subliniază atributele acestuia. În ipostază preponderent decorativă, este creat spre a aduce delectare privitorului. Din perspectivă creștină, rolul nudului este de a celebra corpul în calitatea sa de cea mai frumoasă și uimitoare creație a lui Dumnezeu, amintindu-ne astfel că sîntem făcuți după chipul și asemănarea Lui. În același timp, punctează separarea noastră de divinitate și faptul