Cu unele disfuncţii, accidente şi maladii, având un tratament simplu şi sigur, se poate glumi. Într-o comedie franţuzească, amanta se ţinea să nu facă pe ea, în vreme ce bărbatul era în plin delir liric şi sexual. Publicul se prăpădea de râs.
Pe parcurs, aflam că femeia suferea de o boală imaginară în relaţie cu amorul extraconjugal, fapt care nu ne împiedica să facem dintr-un necaz erotic o chestiune de umor. Excesul de imaginaţie se şi tratează. Maladiile creierului sunt o nenorocire la fel de mare ca acelea ale ficatului. Totuşi, nenumărate forme de ţicneală sunt acceptate cu simpatie, iar uneori şi interpretate cu un scop, ca pe o scenă, de oameni cu minţile întregi. A o face pe nebunul e aproape un talent.
Cu cancerul însă nu glumeşte nimeni. Nici cu pietrele la rinichi ori cu operaţiile pe cord deschis. Unele suferinţe au un statut social de suveranitate şi impun sobrietate, discreţie, adesea şi o formă de respect mistic. Cum să-ţi baţi joc de jivina pe care omenirea nu reuşeşte, oricât ar evolua medicina, s-o îmblânzească? La Grădina Zoologică, lumea se joacă şi se amuză cu maimuţele, nu şi cu tigrii.
Există unele persoane care, din proastă creştere, din trufie de bogătaş şi din exhibiţionism, apar în câteva emisiuni foarte populare şi se dau veseli cu cancerul lor. E genul de prostie endemică, întâlnită în mai toate formatele "de divertisment", unde vorbăria dezinvoltă trece drept isteţime şi golănia drept extravaganţă. Nu cred că greşesc zicând că unii oameni nu sunt demni de suferinţele ce le-au fost date de soartă. Moartea e şi ea un subiect de comedii, iar anecdotele în care moartea iese prost în vizaviurile cu lumea, tocmai pentru asta au fost create, ca să domolească frica omului de inevitabil.
Cine însă face glume stupide pe seama unei operaţii de cancer traumatizantă, spre deliciul unui public de platou, c