La plecare, Axente, un ins fără maniere, impresionat însă de casa distinsă în care fusese invitat şi mai cu seamă de simpatia pe care i-o arătase amfitrioana, Vera (Praxiteea), nu mai contenea cu formulele de despărţire: - Mă simt onorat, făcea, adresîndu-se gazdei, pupîndu-i chiar mîna întinsă aristocratic pe care arunca scîntei un diamant veritabil, cine ştie cum scăpat în sărăcia în care se trăia, - a fost o zi foarte plăcută şi instructivă, (de unde şi pînă unde?... Axente deprinsese la iuţeală limbajul convenţional, atît de străin lumii lui) şi iarăşi, gata să iasă: mă simt onorat...

La un tip ca Brummer, de stînga, şi avînd în faţă, tot de stînga, un reprezentant curat al lumii muncitoare, asta semăna cu o trădare de clasă...

- O femeie, domnul meu - interveni el doctoral - nu poate să te onoreze niciodată. O femeie, continuă pedant, poate cel mult să te iubească,... să te urască,... să te înşele,... să te mintă... Cei care mai rămaseră ascultau în picioare intervenţia anticarului... - Onoarea, mai spuse el, nu aparţine genului feminin; de altfel ea nici nu se declină normal,... o onoare, două... ce?! făcu el înfruntîndu-l pe Axente, care, prima dată, de cînd îl ştia, i se adresa în acel mod lui, tocmai lui, gata să-l facă de ruşine. Rămăsese perplex în faţa avalanşei de cuvinte absolut noi pentru el, care era totuşi un dialectician, deşi de broşuri. ...Era - dacă mai trebuia, - încă o dovadă că această vizuină cu derbedei, nu ştiu cum dracu' dar încă mai rezista ca o fortăreaţă a burgheziei pe cale de a pieri din istorie... Atunci îşi adusese aminte de ce-i spusese o dată Brummer, la el acasă, în Gabroveni: că acest capitalism nu că n-o să dispară, dar o să dispară totul în lume şi n-o să mai fie nimeni care să zică uite dom'le, că ăştia, burghezii, au mierlit-o... - chiar aşa spusese Brummer. Axente îl contrazisese; însă de atunci intrase