Suflet de microbist Am spus-o si inaintea plecarii spre Argentina, o spun si acum, la intoarcere: nu regret absolut defel drumul facut pina la capatul lumii, in ciuda infringerii clare pe care a suferit-o echipa noastra de Cupa Davis. In doar citeva zile, am avut posibilitatea sa iau pulsul acelui oras fabulos numit Buenos Aires, mereu surprinzator amestec de prezent si istorie, de frumusete si kitsch, de bogatie ostentativa si profunda saracie. In acelasi plan, social sa ii spunem, am cunoscut niste argentinieni extraordinari, care m-au sprijinit in demersul meu jurnalistic mai mult decit compatriotii pe care i-am intilnit acolo (din pacate pentru noi, ca romani, nu e prima oara in care m-am confruntat cu o astfel de atitudine, astfel incit nu am fost foarte surprins). In sfirsit, imi va fi greu sa uit tribuna argentiniana cintind „Vamos Argentina", care nu e doar un strigat de lupta, asa cum credeam pina acum, ci un cintec. Stiti cum ar suna in romaneste primul vers? „Argentina e un sentiment ce nu poate fi comparat". Frumos, nu? Si in clipa in care 11.000 de oameni cinta astfel din fundul sufletului, iti doresti, parca, sa fii altceva decit vremelnicul lor adversar. Nici in plan strict sportiv regretele nu pot fi prea numeroase. Ar fi tinut de miracol sa cistigam acest meci, la ora si in conditiile date. Adversarii aveau de partea lor valoarea de ansamblu, forma de moment, publicul. Au ales mingile, au ales terenul, orele de disputare, au facut totul pentru ca ai nostri sa se simta inconfortabil. Erau favoriti, au avut grija sa-si valorifice avantajul, au pregatit meciul in cele mai mici detalii si au obtinut o victorie clara si meritata. Singurul regret al microbistului roman poate fi legat de atitudinea placida, defetista, resemnata a sportivilor nostri. Am mers, sa nu ne temem de vorbe, precum mielul la taiere. As fi vrut sa il vad pe Ungur mai rau, mai inversu