Primul Război Mondial a luat sfârşit pe 28 iunie 1919, atunci când a avut loc semnarea Tratatului de la Versailles. Germania, marele perdant, trebuia să plătească o sumă de bani ca reparaţii de război, statelor atacate. Suma era undeva în jurul a 270 de miliarde de mărci germane la valoarea acelor ani, insă această sumă a fost diminuată, ulterior, la 226 de miliarde de mărci germane.

Sub acest spectru, Germania ameninţa cu insolvenţa în ideea că, într-o asemenea situaţie, singurii care au ceva de pierdut sunt creditorii. De data aceasta, Germania era supraîndatorată după pierderea Primului Razboi Mondial şi era presată de două tipuri de creditori: cei care trebuiau să primească banii sub forma reparaţiilor şi creditorii privaţi, care deţineau datoria privată a guvernului german, a municipalităţilor, a băncilor sau a industriei. Această datorie a crescut până la 4 miliarde de dolari şi două treimi din această datorie era deţinută de americani – bănci, investitori şi alţi creditori. Povestea pe larg o puteţi citi în cartea A Bubble That Broke The World, scrisă de Garet Garrett.

Pentru nemţi, această situaţie nu era deloc delicată şi jonglau cu cele două categorii de creditori. Mai întâi, le spuneau celor care pompau bani în Germania că dacă aceştia ar fi exoneraţi de reparaţiile războiului, atunci ar putea să îşi plătească datoriile. Apoi, discutau cu membrii guvernelor statelor cărora trebuiau să le achite reparaţiile, punând problema în acest fel: veniţi alături de noi, renunţaţi la datorii şi noi o să plătim reparaţiile de război.

Germania şi-a susţinut această politică până când a reuşit să îi facă pe creditori să se certe între ei. Până la urmă, frustraţi, aceştia au numit o comisie internaţională de experţi care să examineze datoria Germaniei de ambele părţi. Analiza lor urma să arate care parte a datoriei poate fi achitată de nemţi. Numai că, î