„...Seara era calmă şi, ca o fiară rănită care se vîră în desiş, mă afundam în bezna aceasta caldă. Paşii mă purtau spre mare... Fără să-mi fi dat măcar seama de drumul parcurs, ajunsesem pe singura fîşie de nisip care bara laguna şi mergea de-a lungul mării... În spatele meu, Amiralitatea ţîşnea albă din ceaţă, deasupra lagunei. M-am întins cu faţa spre larg, într-o cută de nisip... Şi atunci am zărit lunecînd în faţa mea, la mică distanţă pe mare, prin băltoacele lunii, umbra abia desluşită a unui mic bastiment. El pluti cîtva timp pe lîngă coastă, apoi, cotind în faţa locului de trecere al portului şi depăşind limita de patrulare, se îndreptă spre larg şi se pierdu curînd în zare...“

Recitesc, mai mult din întîmplare – sau poate împins de la spate de cine ştie ce dorinţă secretă –, Ţărmul Syrtelor. Nu mai ţin minte nimic, bineînţeles, dar recunosc fiecare descriere şi retrăiesc fiecare impresie. A fost una dintre cărţile mele preferate, mai mult, unul dintre acele trei lucruri indispensabile pe care le-ai lua cu tine pe o insulă – celelalte două fiind Deşertul tătarilor şi Jocul cu mărgelele de sticlă. Magia aparte a acestor trei poveşti era dată, cred, şi de faptul că erau un fel de texte iniţiatice ale unui mic grup de prieteni cu care împărtăşeam limbajul lor secret. Amiralitatea din lagunele părăsite ale Syrtelor, fortăreaţa Bastiani confruntîndu-se cu deşertul mut sau tainica Castalie a lui Josef Knecht erau pentru noi un fel de pod al bunicii şi au continuat să fie astfel pînă tîrziu în perioada aceea pe care părinţii ne somează să o numim maturitate. Ne fascinau mai ales orizonturile de aşteptare, plictis şi mister pe care Gracq, Buzzati şi Hesse le desfăşurau pentru noi şi pe care le umpleam, pe rînd, cu visele noastre secrete. Şi toţi eram, pe ascuns, magister ludi!

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Ris