În "Caiete"-le lui Camus, se găsesc multe fraze de ţinut minte despre sărăcie. Scriitorul conchide că "Un anumit număr de ani trăiţi în sărăcie sunt de ajuns pentru a construi o sensibilitate". De unde şi "nostalgia unei sărăcii pierdute". Observaţia e valabilă mai ales pentru cei care au o dotare genetică pentru cugetare. Unii trăiesc pur şi simplu în sărăcie, fără să realizeze dimensiunea şi definiţia stărilor prin care trec. Câţiva însă conştientizează situaţia şi au tot timpul simţurile treze. În Algeria, unde şi-a gândit şi scris mare parte din operă, Camus a cunoscut aproape toate înfăţişările sărăciei, inclusiv pe aceea a unei lucidităţi creative.

Ca să poţi cugeta, cu un câştig spiritual semnificativ, trebuie să compari. Eu, spre exemplu, deşi am copilărit într-un cartier sărac şi familia a fost împovărată de grija fiecărei zile, nu doar a zilei de mâine, nu am plecat în viaţă cu o conştiinţă de sărac. Neavând cu se să compar, nici mâncarea, nici cheltuielile şi lipsurile casei, tot ce primeam era bun, la tot ce nu aveam, nu jinduiam. Cum să doreşti ceva ce nu cunoşti? O mâncare mai bună era sărbătorită ca o victorie în sine, nu prin raportare la mesele zilnice fără identitate, de umplut burta şi atât. Ca să ai "nostalgia unei sărăcii pierdute" e nevoie de o fire pozitivă. Gândirea pozitivă e de fapt o componentă a nostalgiilor. Negativiştii nu recunosc nimic demn de a fi evocat cu tandreţe din trecut. Când insişti cu amintirile asupra anilor plini de lipsuri ai copilăriei, descoperi şi câteva situaţii cu jeluiri, reproşuri şi frică de viitor pe care le uitaseşi. Mintea mea a secretat un gen de antidot. Le pot rememora, fără să-mi stârnească nevoi, de revanşă. Unii caută toată viaţa să răzbune nişte tristeţi de copil şi mor nerăzbunaţi, lipsiţi de mântuirile nostalgiei.

Camus vorbeşte despre "un anumit număr de ani". Cred că aici e cheia