Detaşarea care conferă farmec versurilor

Penelopa lui Matei Vişniec este poezia. Ea îl tot aşteaptă de paisprezece ani, amânându-i pe nenumăraţii peţitori care o asediază. Şi iată că aşteptarea n-a fost în zadar. Prin publicarea unui volum de versuri inedite, Matei Vişniec se întoarce la soţia lui legitimă, la fel de iubitor, dar având faţă de ea şi o anumită distanţă critică.

Din 1987, când a rămas în Franţa, Matei Vişniec s-a lăsat condus de deviza totul pentru teatru, totul pentru victorie. A scris teatru, a mâncat teatru, a dormit teatru. A fost o angajare totală - o angajare însă în stilul său, fără emfază, fără declaraţii zgomotoase, fără lamentaţii. Iar rezultatele n-au întârziat să apară. Dramaturgul român a devenit furnizorul de texte a numeroase teatre din Europa de Vest. Dosarul de presă al succeselor lui ca om de teatru cuprinde în prezent multe sute de pagini.

Pentru ca acum să constatăm că în toată această perioadă, când părea preocupat exclusiv de cariera de dramaturg, Matei Vişniec a scris şi poezie. Poezie pe care o regăsim în volumul recent apărut la Editura Cartea Românească, Poeme ulterioare (ce titlu subtil! are nu numai un sens cronologic, ci şi unul estetico-metafizic). Poemele din acest volum sunt impecabil scrise, dar se simte că ele nu mai reprezintă marea aventură pentru Matei Vişniec. Poetul nu-şi mai leagă toate speranţele de poezie, nu se mai uită la ea cu încrederea ultimă cu care se uită un naufragiat la sticla purtătoare de mesaj pe care o aruncă în largul mării. El compune poeme cu dezinvoltura blazată a cuiva care a realizat între timp ceva mai important. Această detaşare conferă farmec versurilor. Ele se nasc fără să şiroiască de sânge. Se alcătuiesc în aer, uşor, iscate parcă de o baghetă magică. Seamănă foarte mult cu textele pe care marii autori le scriu la bătrâneţe, din plăcere, când nu mai au ambiţia