Lumile virtuale creează noi maladii, însă cumpătarea ţine şi de educaţie. În rubrica din această săptămână aducem în discuţie ce se întâmplă la graniţa dintre amuzament şi dependenţă şi în timpul petrecut între „play game“ şi „exit game“.
Citiţi şi:Un copil român din şapte, agresat pe internet
Istoria a consemnat anul 1948 în mod oficial ca fiind punctul de plecare în dezvoltarea jocurilor video, iar ca autori ai invenţiei i-a acreditat pe americanii Thomas T. Goldsmith Jr. şi pe Estle Ray Mann.
Televizorul devenise noua minune a secolului al XX-lea, iar cei doi fizicieni şi-au imaginat şi o altă menire pentru tubul catodic, în paralel şi pe atunci fără nicio legătură cu computerele. Ceea ce apărea pe ecran semăna izbitor cu informaţiile afişate de un radar militar: un punct luminos avea rolul unei ţinte fixe, iar cu ajutorul unor manete puteau fi reglate viteza şi direcţia altor puncte pe post de rachete.
Pasionaţii jocurilor video de astăzi zâmbesc, probabil, imaginându-şi simplitatea acestui sistem, dar aşa a început tot ceea ce ei experimentează astăzi, chiar dacă nu s-a numit un joc video în actualul sens al expresiei.
Următoarea încercare i-a aparţinut britanicului Alexander Shafto Douglas, profesor de calculatoare la Universitatea Cambridge. A fost primul joc grafic, o replică a celebrului „X şi O", realizat pe computerul instituţiei de învăţământ, alintat „Bebeluşul". Acesta a fost unul dintre rezultatele cercetărilor sale doctorale despre interacţiunea om - maşină. Pentru prima dată, omul juca împotriva unei maşinării, dotată însă cu algoritmi de calcul.
Următorul temerar a fost fizicianul american William Higinbotham, cu jocul „Tenis pentru doi", în 1958, care putea fi jucat de două persoane cu ajutorul unor manete. Aceasta a fost odiseea vremurilor de aur ale jocurilor video. În zilele noastre, creatorii aces