Urias, fenomenal succes de presa in Franta pentru filmul lui Cristian Mungiu. Parca si mai mare decat imediat dupa decernarea, in competitia de la Cannes, a ravnitilor lauri – La Palme d’or – pentru acest "4-3-2", cum deja i se spune in jargonul familiar sumbrului film. "4 luni, 3 saptamani, 2 zile" culege cele mai delirante calificative, deopotriva in presa populara si in cea culturala. Multe titluri de cronici se rezuma sa spuna: "Mergeti sa-l vedeti, nu veti regreta", dupa care urmeaza elogii ce nu se mai foloseau decat, poate, in perioada "noului val", cand cinematografia franceza isi descoperea ea insasi un suflu exceptional. Aparitia unei noi generatii de tineri cineasti in Romania, despre care se vorbeste si cu aceasta ocazie, pare a fi si un fel de victorie franceza. Reactia de acum traduce si un soi de solidarizare cu acesti tineri, pana nu demult anonimi, nesprijiniti de nimeni, dar care au stiut sa reziste modelelor comerciale, retetelor americane de succes facil. Pare deci si o batalie a cinematografiei franceze, sau a mizelor pe care ea si le-ar pune, daca nu ar traversa acum un lung pustiu estetic, cu moliciuni si frivolitati. Or, Mungiu vine sa propuna o intoarcere la surse, aruncand in arena si implicita intrebare: de ce facem film, la ce slujeste arta? Filmul sau despre un oribil, dar si banal avort, in anii socialismului romanesc real, este o poveste simpla, insa tratata cu intensitatea unei drame antice. Eschil ajuns intr-o societate omeneasca atemporala, privind impasibil cum un fat este scos din maruntaiele mamei sale si aruncat la gunoi, fiindca nu i se va ingadui sa traiasca. Eschil, cel care cunostea minunatia omului; si in sublim, si in oribil, si in spiritualizare, si in degradare. Mungiu este un mare artist fiindca vede filoanele bogate, acolo unde atatia altii se lasa derutati de mode trecatoare. Iar el se uita la unelte abia dupa ce a rep