Pe 21 mai anul trecut, Senatul Romaniei - camera decizionala in speta - a ratificat Tratatul Fiscal al UE, care fusese semnat la 2 martie la Bruxelles, iar pe 13 iunie a fost promulgat de presedintele Traian Basescu. Tratatul a intrat in vigoare pe 1 ianuarie 2013; denumirea sa completa este Tratatul privind stabilitatea, coordonarea si guvernanta in cadrul Uniunii Economice si Monetare. O denumire inocenta, trebuie sa recunoastem. Dar, ca in multe alte cazuri, in spatele inocentei se ascund lucruri deosebit de pragmatice, deseori constrangatoare. S-au spus si s-au scris multe despre acest Tratat - ma refer la media romanesti - incepand din toamna anului 2010, cand s-a conturat ideea, pana la jumatatea anului trecut, cand a fost ratificat si promulgat la noi. Eu insumi am scris vreo 2-3 texte despre el. De atunci, insa, s-a cam asternut tacerea, romanii fiind total absorbiti de alegerile locale si parlamentare. Guvernul - si cel de pana la alegeri si cel de dupa - s-a referit doar sporadic si tangential la Tratat. Acum, insa, a venit, ca sa zic asa, „scadenta"; de la 1 ianuarie a.c. am intrat efectiv sub Tratat. Si nu este deloc o gluma si nici cale de intors nu exista. Daca pana acum Romania - ca si alte state membre UE, de altfel - a fost supusa la o multime de „monitorizari", un fel de supravegheri permanente pe fel de fel de domenii care nu prea corespund exigentelor europene, de acum inainte ea va fi supusa unui control care acopera practic intreaga tara. Este controlul pe politica economica, adica pe buget si pe datoria suverana, domenii care acopera, practic, pe toate celelalte. Pana acum, in cazurile in care monitorizarea gasea hibe intr-un domeniu sau altul, statul roman mai obtinea amanari, promitea ca va lua masuri, va aplica corectii, sanctiuni, pedepse etc. cu alte cuvinte o mai scalda. In ce priveste, insa, Tratatul Fiscal, aceasta tactica nu prea mai e