Săptămâna trecută am avut în mână un iPad. Stăpâna obiectului, mândră de parcă ar fi fost inventatoarea lui, l-a scos din geanta de umăr, l-a extras din husa specială şi mi l-a întins peste birou ca pe o ofrandă.
„Iată-l! O să spuneţi că m-am dat cu postmodernii, dar să ştiţi că nu e aşa. Am descărcat vreo nouă sute de cărţi şi n-am consumat decât o parte infimă din memorie." Prima senzaţie nu e neapărat prietenoasă. Obiectul e mai consistent decât îmi imaginam. E rigid, rece-metalic şi lipsit de flexibilitate. Pe deasupra, e şi destul de greu -cam cât biografia de peste şapte sute de pagini a lui Alexis de Tocqueville, apărută la Yale acum vreo trei ani, dar pe care o citesc abia acum. Prin urmare, primul contact nu e prea optimist.
Pe de altă parte, menu-ul iPad-ului e impresionant. Poţi vedea fotografii, filme, asculta înregistrări audio, trimite email-uri - cu o singură trecere a degetului peste ecran. În tot acest timp, ai posibilitatea să navighezi pe internet, să compari preţurile unui produs la mai mulţi distribuitori şi, dacă eşti în maşină, poţi folosi şi GPS-ul integrat. Aparatul are şi un program de voice recognition, adică poate transpune în scris vocea umană. Când deschizi o carte, „răsfoieşti" cu degetul, măreşti sau micşorezi litera după bunul plac, mişti textul pe înălţimea sau pe lungimea paginii, subliniezi ori copiezi fragmente. Cu alte cuvinte, în fragilul iPad s-au adunat funcţiile laptop-ului performant cu „agrementele" bibliotecii infinite. Poţi fi în aeroport, pe plajă, în vârful muntelui, la o cafenea şi, printr-o singură operaţie „digitală", deschizi orice carte doreşti (fireşte, dintre cele aflate în memoria instrumentului). Deocamdată, se pot copia, gratis, de pe internet volume clasice, ieşite de sub copyright. Cărţile noi se cumpără la preţuri substanţial mai mici decât ale celor tipărite.
Înc
