Rod. Rodire. Rodnic. A rodi. Roditor. Nu cred să existe familie de cuvinte în limba română care să i se fi potrivit mai bine poetului Cezar Ivănescu, cel care, de la Nichita Stănescu încoace, a fost întruchiparea apostolului Poeziei. Sau a boemului absolut, adânc, puternic, atins de aripa geniului.

Sensuri şi arhetipuri, reorganizate afectiv în marşuri care frizează uneori ontologicul, poemele lui Cezar Ivănescu au când forţa torentelor care te trag după ele pe versanţii pădurilor subtile, când mişcarea îngreunată dar de neoprit a fluviilor care adună ereziile a mii de izvoare.

Când debuta în 1968 cu primul său volum, „Rod”, critica a simţit forţa lui uluitoare. Nicolae Manolescu scria atunci: „Când în proză se va debuta cu cărţi de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluţie, ci de o adevărată revoluţie”. Din păcate pentru neamul românesc şi pentru literatura lui, nu s-a născut încă acel prozator de geniu. Şi nici un alt poet de o asemenea factură nu s-a mai născut. Poate pentru că un scriitor asemenea lui ar trebui să fie marcat de viaţa trăită sub semnul morţii.

Venit pe lume într-o noapte de război, cu tunurile acoperind ţipătul mamei ce naşte, Cezar Ivănescu a avut, ca nimeni altul, percepţia efemerităţii trecerii noastre pe pământ. Viaţa e un şir de cazne, între naştere şi moarte, iar omul dator este să o înfăşure în frumuseţe, voluptate, magie, tragism. La el, „Rodul” semnifică naşterea, care, oximoronic, estetizează moartea. „! Căci iată văd un rod ispititor:/ trupul meu crud îl bănuie:/ un rod perfect: toată vara/ se chinuie să-l pregătească/ perfectul rod ce-i moartea:/ rotund precum era rotundul/ când nu existau cranii”, scria Cezar Ivănescu, învelind în mantaua aceluiaşi poem întâiul ţipăt - care-nduioşează, mântuie - şi tandreţea dezintegrării.

Pe măsură ce anii îl copleşesc, Ceza