În toată această dispută despre cine merge la Bruxelles, cea mai absurdă afirmaţie îi aparţine, nici o surpriză, lui Traian Băsescu. “Şeful politicii externe, spune el, e şeful statului”. Sau, altfel spus, "Politica externă sunt eu". Absurd pentru că nu există un şef al politicii externe şi nici nu poate exista. Şefi au instituţiile, au organizaţiile. Politica externă este o activitate. Activităţile au structuri de desfăşurare, au strategii, nu şefi. Cum nu are şef filosofia. Sau grădinăritul.

Ca să fie mai clar ce vreau sa spun, să vedem cum are loc activitatea. Adică politica externă. Potrivit legii, evident. Strategia de politica externă a României este parte a programului de guvernare pe care Parlamentul îl aprobă odată cu guvernul însuşi. Din acest moment, această strategie este pusă în practică de executiv: guvern şi preşedinte. Rolul central în această activitate revine Ministerului de Externe. De altfel, toată lumea e de acord că ministrul de Externe este “şeful diplomaţiei”. Atunci, preşedintele e şeful şefului? Primul diplomat al ţării?

Multă lume a agitat prevederea constituţională potrivit căreia preşedintele “reprezintă România în relaţiiile internaţionale”. Dar asta înseamnă două lucruri. Fie strângeri de mână, treceri în revistă ale gărzii de onoare şi dineuri, adică protocol. Ceea ce face şi regina Marii Britanii. Fie semnarea şi chiar negocierea unor tratate, dar asta în baza unui mandat clar, stabilit de guvern, aşa cum cere Legea tratatelor. Cine reprezintă nu conduce, e concluzia oferită de cea mai elementară interpretare logică. Preşedintele nu poate, de capul lui, să declare război Australiei, să unească România cu China sau să ne facă membri ai Ligii Arabe.

Mai mult decât atât, fiecare decizie importanţă care implica siguranţa şi suveranitatea ţării trebuie aprobată în Parlament: trimiterea de trupe în teatre de operaţiuni e