Nu vor patronii de restaurante sa aiba musterii? Nu vor chelnerii sa cistige un bacsis binemeritat, cit mai consistent? Nu vor bucatarii sa fie apreciati? Ce face romanul (neamtul, britanicul, bulgarul) cind are ceva de sarbatorit? Isi aduna prietenii si incinge un bairam. Sau, ca sa-si onoreze prietenii, amicii, cunostintele sau partenerii de afaceri, ii invita la restaurant. Iesirea la restaurant ar trebui sa fie o mica sarbatoare, prilej de socializare, relaxare, depanare de amintiri, schimb de pareri sau informatii s.a.m.d. Sau nu intotdeauna: la noi (mai putin la nemti, britanici, probabil si la bulgari) poti sa te trezesti cu tot felul de surprize. Mai ales vara si mai ales pe terasele iesene. Zilele trecute am invitat o familie careia ii eram indatorat sa sarbatorim un mic succes biografic la o terasa din apropierea Iasilor. M-am interesat (nu prea intens, ce-i drept) de un loc placut, linistit, unde sa poata zburda si un copil. Am aflat ca dincolo de Bucium ar fi cel putin doua terase. Am ales-o pe a doua, care parea a avea spatiu mai mult, verdeata si liniste. Amenajarea cam amintea de vremurile comuniste, insa, nu-i asa, aceasta nu reprezinta o contraindicatie absoluta pentru petrecerea unor ceasuri tihnite, duminica la prinz, in aer liber. Putina lume, spre deosebire de duminicile de demult. Deh, concurenta multelor localuri deschise in Iasi, plus a televizunilor, poate si a comoditatilor noastre de toate felurile. Am luat loc la una din mesele masive din lemn de la terasa din spatele restaurantului. Am asteptat zece minute, apoi inca zece, pina la urma m-am dus s-o invit pe tinara chelnerita (care de altfel observase intrarea noastra in local) sa ne onoreze cu prezenta. Meniul era modest, variatii pe tema friptura cu cartofi. Comandam mai intii ciorba de burta, cum se potriveste unui asemenea local rustic. Ciorba de burta, initial soiul de mincare prefera