Daca (Doamne fereste!) nu-i vine pensia inainte de ziua lui, Mos Sacosa se scoala de dimineata, isi face, pe intuneric (ar fi pacat sa arda gazul de pomana) un ceai fara zahar, deschide televizorul pe Realitatea, injura guvernantii o data, ii mai injura o data, apoi isi ia sacosa si pleaca spre "piata cea mai ieftina". Il parodiam, in urma cu citiva ani - cind nu eram pensionar - pe Alecsandri: „Pensionarul harnic, cu punga subsuoara..." Eu insumi am fost un pensionar precoce, as spune ca am devenit pensionar din momentul in care s-a nascut fiul meu, al nostru. Si despre sotia mea, draga de ea, as putea spune ca a fost o pensionara precoce. Pina sa vina pe lume copilu', ne-am complacut intr-o luna de miere care a durat 6 ani, dupa care a trebuit sa suportam consecintele actului nostru indragostit... Revad scene tragi-comice: copilu' urlind, mama agitindu-se pe linga el, nestiind ce, cum sa-l linisteasca, iar eu citind cu glas tare din cartea „Cresterea sugarului", pasaje care - speram - sa se potriveasca cu simptomele pruncului urlator. Nu se potriveau. Ma mai revad sculindu-ma cu noaptea-n cap, ca sa prind rind la lapte, la oua, la carne, la portocale, la orice de-ale gurii caci, traind in epoca de aur, evident ca gaseai aur pe toate drumurile, mai greu era sa gasesti produse comestibile. Ferice de cei care aveau un bunic /o bunica in preajma. Ei faceau toate cozile, toate corvezile, tot menajul. N-am beneficiat de aceasta favoare. Dincolo de ce zic circotasii - inclusiv eu -, perene fi-vor acele poezii ale lui Paunescu despre „Cine are parinti...", despre „copiii cu cheia la git", copiii lasati in fata blocului, cit timp parintii erau la munca. La munca, undeva, in acelasi oras sau in preajma. Astazi, din pacate, parintii muncesc la mii de kilometri departare (in Italia, in Spania), iar copiii asteapta venirea acasa a parintilor nu cu orele, ci cu lunile si cu anii