În Washington DC, capitala federală americană, strada 4 sud-est porneşte de undeva de lîngă Smithsonian (în plin centru) şi ajunge lîngă staţia de metrou Anacostia. De acolo începe cartierul cu acelaşi nume. Nu e defel o zonă sigură. La briefing-ul iniţial, cu oamenii de la National Forum Foundation (povestea mea e de prin 1992), ni s-a recomandat insistent să nu mergem la plimbare, agale, pe jos, prin Anacostia. În nici un caz, noaptea. Hotelul meu era la doi paşi de metrou, în „zona verde“. De la etajul doi, stînd pe balcon, sîmbătă pe la ora 8 dimineaţa, îl priveam înciudat pe angajatul primăriei, care strîngea frunzele uscate de pe peluză. Nu avea o greblă. Utiliza ditai zbîrnîitoarea, un soi de compresor portabil care sufla aer cu presiune mare şi care făcea un zgomot infernal. Da, de aceea stăteam pe balcon, în loc să moţăi liniştit (repet, era 8, sîmbătă dimineaţă). Cînd să intru în casă (privitul, chiar duşmănos, către un om cu o ditai zbîrnîitoarea în spinare poate fi plicticos), aud... linişte. Mă uit peste balcon din nou şi îl văd pe inamicul meu municipal privind la o ditai acţiunea poliţienească, exact ca-n filme.
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expiratPe stradă, la doi paşi, o maşină a poliţiei oprise un hîrb. Îi tăiase calea, sirenele erau în funcţiune, poliţiştii (doi la număr) erau în dispozitiv. A se traduce astfel: una bucată şofer era întins cu faţa pe capotă, avînd braţele şi picioarele larg desfăcute. Una bucată poliţist îi ţinea un pistol la tîmplă, în timp ce îi făcea o sumară percheziţie corporală. Celălalt ofiţer, lîngă maşina frumos înscrisă cu „to protect and to serve“, vorbea în staţia de emisie-recepţie. Verifica, probabil, datele de identitate ale şoferului ţintuit pe capotă. După vreo două-trei minute, vine lîngă colegul lui şi îi zice oarece (nu ştiu ce, eram la etajul doi).
