Asistam, in anii din urma, la o operatiune de demitizare a figurilor tutelare ale perioadei interbelice. Daca in legatura cu Mircea Eliade aceasta tendinta a fost favorizata si impulsionata de deschiderea unei dezbateri mult anterioare, apartinind spatiului universitar american, ceea ce explica partial lipsa unei sinteze convingatoare in mediul intelectual romanesc, in cazul celorlalti reprezentanti ai generatiei ’30 operatiunea de demitizare nu a avut cum sa isi gaseasca adepti, si aceasta dintr-un motiv foarte simplu: crearea unei imagini mult mai favorabile a venit, firesc, ca urmare a republicarii unor texte sau a punerii in circulatie a unor materiale inedite. Acestea ar fi motivele pentru care sintezele legate de conceptia politica a lui Noica (Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie si nationalism. Paradoxul Noica) sau Cioran (Marta Petreu, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la fata a Romaniei“) au aparut relativ recent. Chiar si acesti autori au intirziat in a oferi o reactie prompta, favorizind, prin omisiune, paradigma valorificarii ambigue generalizate. O data cu aparitia cartii lui George Voicu, Mitul Nae Ionescu, cercul initial al interpretarilor pare a se inchide.
Autorul marturiseste, oarecum implicit, faptul ca acest tip de demers nu este deloc comod atunci cind analizeaza cauzele „neutralitatii ideologice“ adoptate de regimul comunist in legatura cu Nae Ionescu: figura sa este „inghetata“ pentru a putea fi oricind folosita in functie de necesitati. Pastrata ca o arma secreta, opera lui Nae Ionescu nu a iesit mult timp la suprafata, nici printr-o reabilitare oficiala, nici, intr-un fel surprinzator, printr-una neoficiala, realizata de cei care aveau toate motivele de a se opune ideologiei oficiale prin contrapunerea scrierilor interbelice. Lipsa comentariilor critice a favorizat, pe termen lung, iluzia ca opera politica naeionesciana ar p