A poseda adevarul inseamna a poseda cunoasterea. Invaluit sau invesmintat excesiv, stirneste suspiciuni. Tocmai de aceea se cuvine eliberat de povara aparentelor si "dez-valuit", scos la suprafata. Frigul de afara si incertitudinile crizei te pot indemna in aceste zile spre placerile cititului sau ale reflectiei. Cind gindim - spun lingvistii - aducem in atentie nu lucrurile insele (ar fi si imposibil), ci doar conceptele acestora sau imaginile lor mentale. Gindim, asadar, in imagini, chiar si atunci cind subiectele au o miza mai curind abstracta. Invocind adevarul, bunaoara, „vizualizam" situatii care nu au pentru noi o justificare imediata. Spunem adesea ca sintem „in cautarea" lui, ca dorim sa-l „cunoastem in profunzime", ca vrem sa-l „dezvaluim" sau sa-l „scoatem la suprafata", ca poftim sa-l „posedam" pe de-a-ntregul ori sa-l contemplam „gol-golut", adica exact asa cum este in realitate. Vorbim de parca adevarul ar avea concretete, corp distinct, ispitindu-ne cu farmecele sale. Cauzele ar trebui cautate in chiar felul de configurare a propriului limbaj; gindim dupa cum vorbim, dar si dupa cum anume ne reprezentam mental cuvintele. Lucrurile par complicate, de aceea as prefera sa ma explic... Limba romana aloca notiunii in cauza semnificatii neutre. Ambiguitatea se regaseste in formula nehotarita care spune ca „adevarul este la mijloc", nici de partea unuia, nici de a celuilalt. Indoielile iau locul certitudinilor si invers. In functie de imprejurari, oscilam indecisi intre datorie si inclinatie; datoria de a spune adevarul si inclinatia - justificata pragmatic - de a-l ascunde. Singura localizare ceva mai ferma vine pe filiera latina, cind admitem ca in vino veritas („adevarul este in vin") - adica in chiar sursa tulburarilor de cap, cind vorbirea euforica nu se mai poate cenzura. Limba franceza, in schimb, da adevarului demnitate feminina (la verité), disociind