Pe măsură ce criza economică globală (care este şi una a democraţiei) afectează mai mult România iar criza constituţională internă (care este şi una morală) se adânceşte, tot mai mulţi reproşează PSD lipsa unei acţiuni robuste spre a reveni la guvernare. Unii acuză laşitatea, alţii ipocrizia. Asemenea critici sunt injuste.
Sub aspect procedural opoziţia nu are suficiente voturi spre a demite Guvernul. Admiţând că s-ar ajunge la alegeri anticipate, sondajele nu arată că ele ar aduce PSD o majoritate confortabilă spre a guverna. S-ar apela, deci, din nou la formula unui guvern de adunătură apt să aplice un tratament de compromis unui pacient în comă care are nevoie de terapie intensivă.
Problema fundamentală rămâne, însă, cea a confuziei în care stă societatea românească. Pe de o parte, ea nu şi-a asumat încă propriile greşeli. Dacă politica preşedintelui Băsescu şi a PDL nu le place românilor ei trebuie să îşi amintească de felul în care au votat sau nu au votat. (Mă întreb dacă nu cumva şi acum diaspora, care participă prea puţin la suferinţele românilor din ţară, nu ar vota tot cu PDL?) Când s-a pus problema demiterii Preşedintelui electoratul l-a susţinut masiv. La fel, ori de câte ori s-a cerut ca prin referendum să fie adoptate măsuri aberante. Este perfect moral acum ca aceia care i-au dat puterea să suporte consecinţele exercitării ei. De asta nu este vinovat PSD!
Pe de altă parte, românii vor schimbarea domnului Băsescu întrucât acesta nu le mai place, dar nu pentru că au înţeles şi susţin politica succesorului. PSD nu poate lua răspunderea guvernării până nu este clar că programul său are acceptul societăţii. Acest program nu constă în anularea măsurilor Guvernului Băsescu-Boc-Udrea ci, fiind inevitabil un program anti-criză, pleacă tot de la ideea de austeritate. Diferenţa stă în principiile organizării austerităţii: 1. egali
