„Dacă dansul mai are un viitor în România (sper din tot sufletul să fie aşa!), urmărirea carierei lui Răzvan Mazilu va fi un barometru exact“ – Alex. Leo Şerban, Dilema, nr. 234, 18-24 iulie 1997.

Cuvintele lui Alex. Leo Şerban despre rolul lui Răzvan Mazilu în dansul românesc sunau profetic şi nu şi-au dezminţit caracterul vizionar. Cînd erau scrise acele gînduri, Răzvan Mazilu era la începutul unui drum care avea să schimbe percepţia spectatorilor asupra modului în care era privit dansul în România şi să provoace noi abordări în zona teatrului; cu alte cuvinte, să propună o sinteză între arte. Aceste aspecte ni se par, poate, naturale acum, dar ele s-au impus pentru că un artist ca Răzvan Mazilu s-a „încăpăţînat“ să le confere statut de evidenţă.

Contextul dansului românesc, în relaţie cu parcursul lui Răzvan Mazilu, seamănă cumva cu o formulă în care prezenţa artistului are valoarea unei constante. Dacă privim retrospectiv, nu există stagiune în care el să nu fi adus la lumină o creaţie de referinţă, fie în calitate de interpret, fie în calitate de regizor sau coregraf.

DE ACELASI AUTOR Realia – Dincolo de sîrma ghimpată a memoriei Arta şi spaţiul ei Booty Looting - Consistenţa efemerului O coregrafie a priviriiCeea ce mi se pare însă realmente notabil este faptul că un portret al lui Răzvan Mazilu depăşeşte sfera artei coregrafice. Prezenţa sa pe scenă i-a determinat pe spectatori să privească diferit modul în care expresia corporală este integrată actului teatral. Dacă analizăm spectacole precum Portretul lui Dorian Gray, Un Tango mas, Block Bach sau Remember e lesne de observat că este introdusă o dimensiune interpretativă prin care se depăşeşte limita ce separă de atîtea ori funcţia corpului în scenă de abordarea de tip actoricesc. Am auzit des spunîndu-se că Răzvan Mazilu este cel mai bun actor integrat lumii dansului de la noi şi cel ma