"Helesteul negru" e o comedie neagra despre o familie acuzata de omucidere.

Programat in cadrul Zilelor Filmului Britanic, Black Pond e un film de fictiune care chiar aduce ceva nou, nemaivazut. E proaspat, absurd, nostim si o ia usor cu temele grele. Incepe intr-o conventie de fals documentar care era cit pe-aici sa ma respinga; prin suprauzitare, depozitiile false despre evenimente fictive si-au pierdut potentialul de surpriza: in Black Pond, e clar din primele cinci minute ca familia respectiva nu a comis nici o crima si ca interviurile luate personajelor fac parte din conventia de fals documentar (mockumentary, in engleza, de la to mock - a lua in ris). Trecind putin peste oftatul initial, filmul reuseste totusi sa captiveze destul de repede prin candoarea personajului central, cel pe care-l asteapta moartea anuntata. Pe domeniul rural al familiei Thompson apare un hoinar, un vagabond asemanator cu personajul lui Robin Williams din The Fisher King. Intre doua virste, cu barba si ochii mari, atrage atentia tatalui de familie prin blindetea, sensibilitatea si maniera directa in care vorbeste despre sentimente. Primul indiciu ca filmul ar avea ceva deosebit e joaca permanenta intre serios, impresionant si ironic. Conversatia dintre cei doi barbati pe malul helesteului negru contrapune un visator si un pragmatic impresionat, infricosat si in acelasi timp atras de adincimile vagabondului. In acelasi timp, ambii actori isi joaca rolurile exagerat, transformind efectul de hipnotizare in efect de comedie, subliniat si de interviul care curge pe fundal. Aceasta permanenta pendulare intre margini de abis emotional si autoironie caracaterizeaza intreg filmul, tinind spectatorul intr-un montaigne-russe imprevizibil. Din partea realizatorilor (in virsta de 25 de ani), optiunea de a nu renunta la ironie chiar si in tratarea celor mai sensibile teme dovedeste un niv