Localurile se închideau la ora 22, în protestele mesenilor. Adunări publice extinse nu erau decât cele de sărbătoare comunistă, excepţie făcând la Constanţa tradiţionala Zi a Marinei (15 august) şi serbările Cenaclului Flacăra. Curentul electric era plin de pene, iar programul la televizor limitat la două ore invita la somn. Şi totuşi…
Lumea găsea destule motive şi locuri de distracţie. Dacă posibilităţile se tot restrângeau, românii îşi făceau din propriile case cele mai ingenioase „localuri“.
Dacă nu deranjai prea tare vecinii şi dacă nu stătea alături vreun turnător care să cheme Poliţia, petrecerile de acasă erau cele mai reuşite. Cu vecini, cu prieteni, cu neamuri sau colegi de serviciu, se încingea un chef de zile mari în micul apartament de bloc.
Cine stătea la casă era avantajat. Tavanul acestora era mult mai înalt decât cel de la bloc, atfel încât când „chindia“ (sau „bairamul“, regionalismele dobrogene ale petrecerii) era la apogeu, petrecăreţii se urcau unul pe umerii celuilalt dansând la înălţime ca spectatorii entuziaşti la marile concerte.
Muzica era furnizată de pickup-uri, magnetofoane (mag - prescurtat) sau casetofoane (cas). Când a apărut video-ul în casele românilor, la mijlocul anilor `80, a fost o revoluţie.
Majoratele sau petrecerile au început din acel moment să fie organizate „multimedia“, pe imaginile sonore înregistrate din Occident, de la topurile şi emisiunile muzicale. Dar pentru cei trecuţi de nebunia disco, chefurile puteau fi organizate foarte bine pe muzica dansantă românească.
„Cea mai tare distracţie din viaţa mea a fost trasă în copilărie acasă, la ai mei. Într-o seară de Crăciun, la ora 10 seara, priveam ecranul gol al televizorului, după telejurnalul şi filmul de epocă. Ziua fusese frumoasă, cu colinde şi brad, dar seara am fi vrut să simţim atmosfera aceea caldă, de care să se bucu