De la debutul scandalului (căci ce altceva decât un scandal este?) am fost sceptic în legătură cu posibilitatea de a se demonstra frauda pe care pesediştii o acuză a fi avut loc la alegeri. Cu atât mai mult cu cât până la apariţia rezultatului-surpriză, în noaptea de duminică spre luni, nu s-au agitat de loc în acest sens.

Abia după ce a devenit evidentă neconcordanţa dintre estimările de la exit-poll şi numărătoarea concretă a voturilor echipa lui Geoană a început să se agite, căutând explicaţii. Sunt aproape sigur că reacţia democraţilor ar fi fost identică în cazul în care avantajul rămânea de partea lui Geoană şi asta dovedeşte că a avut loc o veritabilă întrecere între cele două părţi, pentru a consolida victoria favoritului cu orice mijloace. Iar prima concluzie, plastică, a acestei competiţii a tras-o, cu cinism, Victor Ponta: „Sistemul lor a funcţionat mai bine!”. Şi aşa este: fiecare dovadă pe care o obţin investigatorii lui Geoană este un argument în favoarea întâietăţii şi – fie-mi scuzat termenul – profesionalismului cu care echipa democrată a abordat turul 2. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare şi niciun mijloc nu a fost evitat: de la „mita” electorală net superioară valoric celei oferite de social-democraţi, până la coordonarea atentă prin logistica STS-ului a furtului calificat din secţii. Pe măsură ce noi dovezi apar, dovezi care n-ar putea fi ignorate de nicio instanţă călăuzită de principiul imparţialităţii creşte şi sentimentul că acestea nu vor avea niciun impact asupra rezultatului.

Dacă „reţeta” furtului prin soft clamată cu cinci ani în urmă chiar de Băsescu se dovedeşte inoperantă, echipa dlui Videanu a descoperit formula ideală: furtul cu bucata. Experimentat la europarlamentare, când în fiecare secţie care a avut la comandă un om de-al lor, democraţii au avut sarcina să obţină un minim de 10 voturi pentru odrasla p