Fiecare derapaj al elevului, fiecare răspuns halucinant şi fiecare confuzie trebuie puse în relaţie cu lipsa de vocaţie, apetenţă şi preocupare a celui care predă.

Episodul a trecut pe lângă noi mai repede decât s-ar fi cuvenit. Ocupaţi cu forfota arestărilor şi a remanierilor, n-am cheltuit decât un hohot pe un fapt din care ar trebui să se deschidă o deltă de îngrijorări. La un liceu din Piteşti, proba de română de la Bacalaureat s-a blocat într-un accident stupid: elevii au luat ad-litteram indicaţiile de trecere a datelor personale pe fişele de examen şi s-au identificat în bloc drept Ion Popescu. Opinia publică a reacţionat ca la un scheci cu Moraru şi Caragiu. Cititorii au sancţionat păţania prin râs, iar cei mai hâtri au propus ca ştafeta candorii să treacă de la Caracal la Piteşti. Însă o clasă cu treizeci de ionpopeşti nu e doar un fel de-a forţa pătrunderea în Cartea Recordurilor, ci în primul rând dovada crizei de discernământ care răvăşeşte România ultimilor ani. Iar această criză a izbit şi şcoala, readucând în actualitate gluma în care Bulişor e întrebat cum i-a plăcut prima zi de curs („E mişto, dar se pierde prea mult timp între recreaţii").

Profesorii rămaşi perplecşi în faţa răspunsurilor venite din bănci sunt un lucru obişnuit. Tragem mereu cu ochiul la un carnaval unde stupoarea invită la dans ignoranţa. De fapt, însă, dacă ne uităm mai atent, dascălul primeşte un bobârnac de la elev fiindcă nu l-a învăţat să înveţe. Şi să gândească. Discuţiile despre coeficientul de inteligenţă discutabil al elevului sau despre preocupările lui extraşcolare fac parte dintr-o arhivă de alibiuri pe care profesorilor le e comod să le folosească. În realitate, fiecare derapaj al elevului, fiecare răspuns halucinant şi fiecare confuzie trebuie puse în relaţie cu lipsa de vocaţie, apetenţă şi preocupare a celui care predă. Sigur, aici discuţia virează implac