Nu mi se întâmplă des să citesc cărţi care îmbină atât de plăcut delectarea intelectuală şi bucuria sufletească, ascuţimea observaţiilor şi seninătatea privirii. Inteligenţa nu este rece, tăioasă, cinică decât pentru acele minţi cărora nu le prisoseşte. Pentru un adevărat om de spirit, cum este profesorul Vintilă Mihăilescu, inteligenţa este caldă, bonomă, tolerantă, aş spune chiar… jovială.

Una care ştie uneori să se ia singură în râs atunci când simte că tinde să adopte, mimetic, tonul grav, morga profesorală, aerul dezabuzat al producţiilor intelighenţiei noastre.

Într-un fel cu totul atipic, autorul trăieşte din plin bucuria jocului scrisului, a jocului gândirii, a jocului vieţii. Un joc pe care dreptul de a spune, când şi când, piua!, îl potenţează, mai mult: îl fundamentează. Când jocul gândirii sau al scriiturii riscă să degenereze în seriozitate, Mihăilescu lansează câte un neaşteptat şi cât se poate de jucăuş piua!, lăsându-ne deopotrivă descumpăniţi şi amuzaţi. Descumpăniţi şi deopotrivă amuzaţi pentru că ne dăm seama că ne-a surprins chiar în clipa în care începeam să uităm că este doar un joc. „Doar un joc” nu înseamnă o devalorizare a jocului, o trecere a lui în derizoriu sau o trezire dintr-o iluzie plină într-un adevăr gol. Dimpotrivă, conştientizarea periodică – ritmică?! – a faptului că te afli în joc este condiţia de posibilitate a jocului. Literalmente, jocul nu se poate desfăşura decât pe fondul unei permanente – şi în definitiv arbitrare – puteri a fiecărui jucător de a-l întrerupe, de a spune „piua!”.

Copiii ştiu bine acest lucru pe care oamenii mari, mult prea prinşi de jocul lor, îl uită atât de des. Din această uitare nu uită însă niciodată să-i scoată – scoţându-i din joc – în cele din urmă boala, bătrâneţea sau apropierea morţii. Cuvintele din final dezvăluie una din ideile fundamentale ale cărţii: „Viaţa ideală – beatitud