Teatrul pentru copii produs in Romania este, cu putine exceptii, de foarte proasta calitate, scriam in articolul din numarul trecut, in concluzia Festivalului International "100, 1.000, 1.000.000 de povesti", organizat, pentru al treilea an consecutiv, de Teatrul "Ion Creanga" din Capitala si din al carui juriu (tot international) am facut parte - spre deosebire de teatrul pentru copii produs in lume, care este, atat cat l-am putut "conspecta" in timpul reuniunii, de foarte buna calitate. De unde provine diferenta?
Cauzele sunt, fara indoiala, numeroase si un pic mai complicate decat ar putea sa descopere un investigator ocazional, dar cateva note comune ale reprezentatiilor vazute sugereaza, totusi, posibile explicatii. Ele tin, in primul rand, de starea generala precara a teatrului romanesc in clipa de fata, dar si de atmosfera de ansamblu din societatea autohtona: cand toata lumea e preocupata (sau, mai bine zis, obligata sa se preocupe) aproape exclusiv de bani, scandaluri si sex, dispozitia necesara apropierii de universul fragil si enigmatic al copilariei lipseste ori este, oricum, serios tulburata - iata, imi inchipui, o eventuala sursa a vulgaritatii si prostului-gust care au "distins" majoritatea spectacolelor romanesti din festival. In acest punct, trebuie sa mentionez de indata ca reprezentatiile teatrului-gazda s-au situat la o distanta notabila de "suratele" lor, vadind, cel putin, intentia de a li se adresa micilor spectatori pe tonul adecvat si cu mijloace, de bine-de rau, artistice. A fost, intr-o masura, cazul spectacolului participant la competitie - Tigrisorul caruia ii placeau clatitele, dupa un scenariu "imprumutat" din America (regia: Cornel Todea), unde nu au lipsit, din pacate, iesirile brutale si intonatiile necontrolate, dar unde frumoasa imagine scenica a compensat partial feluritele scapari si i-a adus Ancai Paslaru laurii