Un băiat căruia i-am putea spune „de cartier“, cu o figură lipsită, cel puţin la prima vedere, de gînduri metafizice, îmbrăcat în pantaloni gen trening. O fată, idem, într-un trening (de astă dată sigur) alb, cu obişnuita (şi obositoarea) dungă ceva mai închisă la culoare.
Merg pe stradă, prin zona Unirii, pe străduţe. Probabil că vă aşteptaţi să spun ceva romantic, de tipul „ţinîndu-se de mînă“. Dar nu. Nici măcar ca-n poezia lui Minulescu, „Acuarelă“: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămînă / Un bătrîn şi o bătrînă – Două jucării stricate – / Merg ţinîndu-se de mînă...“ Problema nu e că nu erau bătrîni, şi nici măcar că nu se ţineau de mînă: ci că nu puteau merge paşnic pe stradă.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Există un mers al plimbării, un pas de promenadă, nici prea alert, nici prea vioi, legănat şi vag contemplativ, cu ocheade aruncate în jur. Un mers ritmat, ca de paradă. Nu era cazul celor doi: pentru că înaintarea lor pe trotuarele neprietenoase era... violentă. El nu-i făcea Ei declaraţii de dragoste. El o înjura pe Ea din mers. Ba chiar o brutaliza, din cînd în cînd: îi mai trăgea cîte una, sau o mai împingea...
Erau ca un fel de simbol-caricatură a cuplului actual, care acuză probleme de comunicare, şi în care dialogul tinde să îmbrace mai curînd forma unei persuadări violente decît a unui schimb paşnic de opinii. El o agresa pe ea, îi tot spunea să plece. Ea îi spunea să o lase în pace, dar nu pleca definitiv de lîngă el. Totul din mers.
La un moment dat, puţin după Liceul „Matei Basarab“, ea a plecat. A fugit, de-a dreptul, în direcţia opusă direcţiei lui de mers. El, după ce a stat puţin, păstrîndu-şi probabil demnitatea în faţa spectatorilor involuntari (trecătorii), s-a hotărît să alerge după ea. Nu tăcut, ci mormăind o replică pentru eventu
