Nu ştiu cîtă lume a observat că presa europeană a anunţat căderea Guvernului, ba a publicat şi unele comentarii pe tema crizei politice din România. Obsedaţi cum sîntem de "imaginea ţării în presa străină", am ratat ocazia de a constata că, într-un fel, am intrat în rîndul lumii: ziarele nemţeşti, franceze, britanice şi italiene n-au mai scris, de data aceasta, nici despre copiii străzii, nici despre corupţie, nici despre cine ştie ce subiect "pitoresc", ci au dat o ştire "normală", aşa cum dau şi cînd e criză de guvern în orice altă ţară europeană. Anormalitatea începe de aici încolo, şi ea " din nou " ne aparţine.

Din străinătate, ce se întîmplă în România e greu de înţeles în termenii unei logici a democraţiei. Moţiuni de cenzură şi căderi de guvern se întîmplă peste tot, iar în unele ţări au fost, recent, situaţii speciale: Belgia, de pildă, a stat fără guvern o perioadă îndelungată, din cauza neînţelegerilor între valoni şi flamanzi. Dar e un caz aparte. Italia e obişnuită de decenii cu durate scurte ale guvernelor (recordul îl deţine un guvern condus de Giulio Andreotti, "trîntit" doar după o săptămînă), doar Berlusconi a rezistat un mandat întreg. Tocmai de aceea însă, crizele de guvern se rezolvă după proceduri de-acum ştiute şi exersate, în care toată lumea " preşedintele, partidele, parlamentul " îşi asumă rolul instituţional. La noi, e greu de înţeles, înainte de toate, calculul sofisiticat pe care şi-l fac politicienii legînd căderea guvernului de alegerile prezidenţiale. Lucrăturile complicate, războiul tuturor împotriva tuturor, obsesia de "a cîştiga la capitolul imagine" din te miri ce, personalizarea actelor care ar trebui să fie instituţionale alcătuiesc un comportament politic care, în ochii politicienilor sau comentatorilor occidentali, frizează absurdul. În condiţii de criză şi cu atîtea probleme care trenează de multă vreme " de la ref