Primul-ministru şi Preşedintele ţării noastre se fac periodic mincinoşi unul pe celălalt. Uneori, am senzaţia de teatru de păpuşi, ca în Marioara şi Vasilache.Ei par că nu mai pot altfel. Ultima săptămână marchează un nou episod al acestei disperate şi ridicole ucideri în efigie a adversarului. Să spui despre el că minte. Dacă fiecare minte e posibil ca amândoi să spună adevărul?
Da, desigur, pentru suporteri, aşa e. O simplă analiză logică zice astfel: X spune ceva iar Y spune că X a minţit. Dacă X spune adevărul iar Y spune că minte, e o situaţie. Dacă X minte când spune despre Y ceva, atunci X de ce îl face mincinos? Înseamnă că minciuna e negată. Dacă, însă, X spune adevărul iar Y îl acuză de minciună, şi se va dovedi că X a spus adevărul, atunci Y a minţit. Cine, însă, va mai face cunoscut acest lucru? Cine restabileşte…adevărul? Votul? Hîmm!
În politică, se vede, şi nu numai la noi, dar parcă nu în acest hal, că discreditarea adversarului politic prin a-l acuza de minciună pare să fie ultima soluţie. Nu demonstrarea proastei gestiuni a treburilor, care afectează vieţile a milioane de cetăţeni, ci acuza de minciună. Cine e mincinos nu mai e credibil. Lumea trebuie să accepte că mincinosul X nu mai e credibil şi, deci, nu mai trebuie votat sau creditat. Dar şi Bill Clinton a minţit naţiunea americană în ce priveşte episodul sexual din Biroul Oval. Rezultatul: după ce a recunoscut minciuna, a revenit în sondaje. Acum e unul dintre cei mai solicitaţi public speaker-i şi foarte bine plătit.
Când încetează un electorat să voteze mincinoşi sau dezonoraţi public? Greu de spus când integritatea morală a devenit un cuvânt cvasi-necunoscut. Când un politician, un guvernant e dovedit ca mincinos, ca hoţ, ce urmează după? În mod firesc - să adaugăm şi circumstanţa agravantă a credinţei - persoana aceea, tocmai pentru că e dezonorată, ar trebui să se