În fiecare toamnă, atunci când întâlnesc pe stradă şiruri de copii purtându-şi cu inocenţă, în drumul lor spre şcoală, ghiozdanele şi buchetele de flori pentru doamna învăţătoare, tresar atins de o veche emoţie care nu vrea să dispară în neant ca atâtea alte vestigii ale trecutului meu. Este emoţia începutului de an şcolar şi nu cred că există vreun om cu suflet bun care să nu încerce această dulce tulburare. Cândva, şcoala îmi părea o grădină a raiului, unde lumea mi se dezvăluia pentru a fi înţeleasă şi cucerită. Mulţi dintre profesorii mei mi-au fost, dacă nu ca nişte părinţi, cu siguranţă ca nişte fraţi mai mari şi le datorez un infinit respect pentru că în bună măsură, părţile de lumină ale fiinţei mele au fost descoperite şi modelate de dânşii. Profesorii mei mi-au fost şi model de supravieţuire într-o lume strâmbă, căci ei au avut puterea să ne apere pe noi, elevii lor, de întunericul sistemului politic de atunci, care spre sfârşitul anilor ’80 a pervertit şi şcoala românească. Împreună cu dânşii ne regăseam refugiul în muzică, în pictură, în literatură şi, astfel, suferinţa era parcă mai uşoară... Din nefericire, pervertirea făcută de regimul ceauşist s-a extins şi după Decembrie 1989. Miniştrii învăţământului sau ai educaţiei, contează prea puţin titulatura, numiţi în guvernele democraţiei româneşti postdecembriste reprezintă doar capetele aceleiaşi hidre care a devorat şcoala românească. Mii de schimbări în programa şcolară, unele frizând absurdul, un sistem birocratizat şi corupt în substanţa ministerului şi inspectoratelor şcolare, afaceri cu fondurile statului pentru editarea şi publicarea unor manuale alternative scrise sau mai degrabă însăilate de autori „cu pile la minister“, profesori plătiţi mizerabil şi mânaţi precum o turmă de animale de inspectori şcolari impertinenţi cu numire de la partid, părinţi obligaţi să aducă bani de acasă pentru a recond