Am vazut de curand seria Angelica de acum 40 de ani. Asemenea intoarceri in timp sunt binevenite intrucat ofera niste comparatii instructive. Uitandu-ma, am fost pur si simplu jenat de prostioarele pe care le-a putut concepe mintea lui Bertrand Borderie, cu Michelle Mercier in rolul principal, Robert Hossein, Jean Louis Trintignant, foarte tanar. Jena este putin spus. Distribuita acum, pe marele ecran, probabil ca seria Angelica nu ar strange nici numarul minim de spectatori pentru a incepe proiectia. Sa ne amintim insa ce era prin anii’60, cand Angelica a fost adusa in cinematografele romanesti. A fi posesorul unui bilet te ridica de la sine in ochii lumii. Piata neagra atinsese cote incredibile. Un bilet in plus ajunsese sa se vanda cu o suma ce insemna insesirea pretului oficial. Nebunie curata! si doar filmul era acelasi, la fel de caraghios, de stangaci ideologizat impotriva bisericii romano-catolice, cu picanterii ieftine si, inca o data folosesc termenul, jenante...

De ce in acea vreme oamenii se inghesuiau ca s-o vada pe Angelica si acum nu ar mai da nici o ceapa degerata? Facem asadar comparatia dintre anii ’60 si anii 2000. Imi place sa spun ca fata de derbedeul de acum Bucurestiul de atunci nu era decat un pustan timid. Bucurestiul anilor ’60 avea toata candoarea interbelicului si tocmai fiindca aspectul urban nu se schimbase decat in foarte mica masura puteai sa crezi ca macar din acest punct de vedere timpul nu a trecut. Atunci au fost eliberati detinutii politici iar in aprilie 1964 s-a emis celebra declaratie de independenta fata de URSS. Anii liberalizarii si acum ne emotioneaza. Ne vizitau De Gaulle si Nixon. Presedintelui francez nu-i venea sa creada ca la noi este adulat iar acasa huiduit. A avut loc invazia Cehoslovaciei de o parte a statelor tratatului de la Varsovia, iar Romania, cinste ei, nu s-a numarat printre invadatori. @