Încerc să argumentez ideea că spiritul României literare a fost astfel orientat încât să facă posibilă , în timpul comunismului, manifestarea spiritului critic. Nu doar în România literară s-a manifestat, desigur, spiritul critic, dar acum mă refer la revista noastră.

În era dogmatismului compact, de după 1948, spiritul critic a fost aneantizat, eliminat din societate, din cultură, din orice domeniu, iar tentativelor de a-l resuscita nu li s-a dat nicio şansă. La o conferinţă a tinerilor scriitori, din 1956, Radu Cosaşu şi Nicolae Ţic au venit cu ideea că literatura, dacă ţine să fie autentică, trebuie să spună "adevărul integral". Cu alte cuvinte, să promoveze şi o perspectivă critică, să vadă şi critic realităţile, ceea ce a fost socotit o erezie ideologică, atrăgând represalii asupra celor doi şi făcând din ei primii noştri scriitori disidenţi.

După 1964, regimul Dej, şi în continuare regimul Ceauşescu, fac un viraj politic spectaculos, în propriul profit, luând distanţă faţă de sovietici, deschizându-se către Vest şi angajându-se pe o pretinsă cale naţională. Eliberează deţinuţii politici. Dislocă unele baraje care ţinuseră prizonier spiritul critic, procese controlate de sus, bineînţeles. Cad şi unele interdicţii culturale, sunt reabilitate figuri ale trecutului, este "recuperat" Titu Maiorescu, până atunci demonizat. Nu trecuse mult timp de când în "Gazeta literară" se vorbea despre "fantoma lui Maiorescu", despre "despărţirea definitivă" de acesta, iar acum, în paginile aceleiaşi publicaţii era propus ca model. Este adevărat că între timp însăşi "Gazeta literară" se reformase, nu mai arăta ca în 1954-1955, când îşi copia cuminte sora mai mare, "Literaturnaia Gazeta". Acum se deschidea către noul val literar ("şaizeciştii"), iar un grup de critici aflaţi la început de carieră, Matei Călinescu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Eugen Simio