Atunci cind Romania a iesit din marasmul comunist, dl Coposu a stiut sa reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor disparutului, nu insa si defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicarile morale.

Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant strain unui popor umilit si martirizat.

Moartea tragica a lui Iuliu Maniu, modelul sau existential, propria sa detentie de 17 ani, victimizarea sistematica a elitelor politice si culturale, distrugerea economiei de piata si exploatarea salbatica a taranimii au fost tot atitea elemente care au sustinut viziunea radical anticomunista a lui Corneliu Coposu.

Pentru el nu era de conceput, dupa baile de singe din timpul Revolutiei din decembrie 1989, sa tolereze o repetare a distrugerii noii democratii precum in perioada 1945-1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca sa mai fie nevoie sa insist.

Pentru mine, optiunea lui Corneliu Coposu, pretuita pina si de veteranul comunist Alexandru Barladeanu in omagiul publicat in urma cu zece ani pentru ilustrul disparut, a fost sa se mentina consecvent de partea valorilor democratice si pro-occidentale.

Cind am spus ca decesul lui C. Coposu a marcat deschiderea unei noi posibilitati pentru Conventia Democratica, aveam in vedere ca, pentru Ion Iliescu si partizanii sai, dl Coposu simboliza o viziune complet diferita de a lor privind trecutul, prezentul si viitorul Romaniei.

Exigentele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv pozitia monarhista, dadeau cosmaruri nomenclaturii resuscitate si tot mai insetate de revansa. Se putea tolera o Conventie la putere, atita timp cit in spatele ei nu se mai afla adevaratul arhitect al rezistentei antiautoritare de dupa 1989.

Reiau aceste idei intrucit am citit recent in „Ziua" un articol al lui Vartan Arachelian, car