Mi-au plăcut întotdeauna obiectele mici şi aparent inutile, opţionale, dacă pot spune aşa: care să nu intre în rutina supravieţuirii, ci într-un fel de... suprarutină pleziristo-afectivă. Pe vremea lui Ceauşescu, nu le găseam decît prin papetării, mai rar în artizanate sau la Fondul Plastic. Imediat după 1989, am dat, întîmplător, într-o curte interioară poetică de pe Calea Victoriei, de un magazin mic, dosit, dar cu foarte mult farmec: se numea Interior şi îi aparţinea lui Carmen Dumitrescu, o tînără absolventă de ASE. Fascinată însă dintotdeauna de design-ul interior. Magazinul respectiv mi-a semnalat că există şi altceva de pus în sufragerie decît bibelourile sau sticlăria-fantezie. Obiectele de acolo erau calde, prietenoase, amestecînd un aer retro cu unul rustic: aveau meritul de a ieşi din standardul producţiei socialiste, de a nu fi ostentative şi de a nu se încadra într-o serie. Fie că era vorba de un tablou, un dulap, o cutie, un ceas, un scaun sau o cuvertură, piesele expuse acolo cereau timp şi gîndire creativă: încercai să vezi unde şi cu ce s-ar asorta... Carmen Dumitrescu ne spune că decoraţiunile interioare nu erau întîmplător aranjate astfel, ci conform unui concept: "Magazinul trebuia să lase impresia că eşti acasă, să se prezinte ca un interior. Am luat drept model tablourile lui Pallady: pe o faţă de masă - o ramă foto; apoi un vas cu flori; şi o perdea care drapează într-un colţ. Spiritul pe care îl adoptasem era unul cald, campagne chic, provensal". Obiectele erau aduse din străinătate, din Ungaria, Germania, Franţa. Lua modele de acolo şi încerca să producă variaţiuni pe aceeaşi temă, în România. Ceea ce nu era prea uşor, pentru că cei care, de pildă, lucraseră mai înainte pentru Fondul Plastic aveau tendinţa să multiplice mereu aceleaşi modele... A reuşit totuşi cu anumite produse: ceramică, lămpi, perdele, covoare...
La sfîrşitul an
