Orchestra din Paris, dirijată de Paavo Järvi, a concertat joi, 5 septembrie, la Sala Palatului, interpretând lucrări de Enescu şi Prokofiev.

Interviu realizat de Ecaterina Stan

Paavo Järvi, dirijorul american de origine estoniană, îl cunoaşte personal pe pianistul Radu Lupu şi a îndrăgit-o pe Mihaela Ursuleasa (1978-2012), despre care spune că avea o personalitate uluitoare. Vineri seară, Orchestra din Paris, condusă de Järvi, a interpretat, în ritm moderat, Simfonia I a lui Enescu, pentru a „lumina armonic mesajul sonor“, în stilul tipic enescian.

Sunteţi un bun prieten al muzicii româneşti. V-aţi aflat pentru prima oară la noi şi aţi condus Simfonia I în Mi bemol major op. 13 de George Enescu.

Prima simfonie a lui George Enescu este o lucrare interesantă, fără a fi una perfectă. Dacă studiezi partitura, îţi dai seama că Enescu nu era, la data când a compus-o, un compozitor cu experienţă, dar era unul cu mare har. Observi că era cu adevărat foarte hotărât în demersul său şi că marca cu precizie direcţiile spre care se îndrepta. Studiind partitura am descoperit direcţii noi faţă de cele tradiţionale. Am de la tatăl meu o colecţie de discuri, pe care o îmbogăţesc la rândul meu. Între acestea există, desigur, şi prima simfonie enesciană, în varianta semnată de George Georgescu. Şi mă întreb: care este direcţia spre care trebuie să mă îndrept? Trebuie să iau în considerare varianta Georgescu, a celui care l-a cunoscut pe compozitor în mod nemijlocit, variantă tradiţională a celui ce i-a fost prieten lui Enescu, sau cea relevată de partitură? Ce să aleg? Această dilemă există în multe situaţii, mai cu seamă la Şostakovici: alegi partitura sau varianta consacrată a lui Evgheni Mravinski? În înregistrările semnate de colegi din vechea generaţie găseşti relevări „romantice“, care adaugă efecte ce nu sunt în notaţi, ru