Merg la cimitir sa curat mormantul tatei. Adauza erau mosii, venea parintele si nu trebuie sa ne gaseasca cu mormantul negrijit, zice mama. Sa fim si noi in randul lumii. Ar trebui sa iau o sapa, dar nu prea imi da mana sa umblu prin sat cu sapa pe umar. Deh, ifose de intelectual. Cica vorbeste cum ti-e vorba si poarta-te cum ti-e portul. Eu, nu stiu cum, vorbesc ca unii si ma port ca altii! „Mergi pe la Chibeta sa-ti dea o sapa", mai zice mama. Matusa Chibeta (o cheama Elisabeta, dar lumea ii zice Chibeta, imitand probabil felul ei repezit de a vorbi) sta aproape de poarta cimitirului. Ajung, strig, intru si imi iese inainte un caine batran, cu ochii rosii si urdurosi. Da alene din coada ca un osciloscop iesit din uz, aratand astfel ca i-a mai ramas calitatea esentiala a cainilor: prietenia fata de om. Nu-i nimeni altcineva. Un cuptor de lut pe jumatate pravalit. Niste oale puse cu gura in jos intr-un gard de nuiele. Ies in spatele casei si o vad pe matusa Chibeta „pe coasta": cu alta baba, matusa Maria, praseste papusoii. Dupa salutari si urari de spor la treaba, o intreb: - Ce mai faci, matusa Elisabeta? - Nu mai fac ni'ca, mai baiete (pentru matusa Chibeta sunt tot „baiet", desi am schimbat demultisor prefixul la 5). - Lasa c-ai facut destule, Lisaveto! rade intr-un dinte matusa Maria. - Am facut, am facut, da' Dumnezeu m-a ierta. - De aceea te-ai facut prescurarita, sa-ti ierte Dumnezeu pacatele tineretii, a? - Nu de aceea! i-o intoarce Chibeta. Mi-i drag de parintele, de aceea m-am apucat de prescuri, na! Dupa ce se satura de ras, babele smarcaie din nas si se sterg la ochi cu coltul baticului. Pe urma mai vorbim de una-alta. Sapa? Sigur ca mi-a da, numai sa stranga o leaca de „palanida" pentru purcel. O ajut. Bineinteles, ma intep ca in copilarie in firele aspre de palamida: Ptiu, drace! Si matusa Chibeta porneste sa vorbeasca de „palanida". - Asta-i buruiana