Cu o notorietate infimă şi cu o înrîurire în breaslă de aceeaşi mărime, Eugeniu Sperantia are o posteritate plăpîndă şi ingrată. Rarele exegeze care îi apar în marginea operei descind mai curînd dintr-o solidaritate locală a spiritului clujean decît dintr-un interes autentic al speculaţiei propriu-zise, drept care, despre autorul Frumosului ca înaltă suferinţă (1921), părerile sînt pe cît de împărţite pe atît de schimbătoare.

În Istoria filosofiei româneşti Nicolae Bagdasar îl trece în categoria „Filosofiei dreptului“, Traian Herseni în cea a sociologiei, Mircea Muthu îi vede îndeosebi virtuţile estetice, iar autorul cărţii de faţă, Maxim Danciu, îi pune ideile sub bolta antropologiei axiologice. Fluctuaţiile de interpretare adunate în jurul lui Sperantia sînt semn că identitatea gîndirii sale e nesigură, dacă nu chiar lipsită de îndrăzneli proprii.

Gîndit ca un compendiu de cinci studii complementare, volumul de faţă e o introducere didactică în opera lui Eugeniu Sperantia, dar o introducere a cărei principală virtute stă în grija masoretică de a reda nuanţele originalului cercetat. Cu alte cuvinte, Maxim Danciu este un migălos înregistrator şi un atent clasificator, lipsa flerului literar suplinindu-l cu o postură seacă şi onestă, de martor asistînd la o procesiune de idei. De aceea, pătrunsă de sunetul mat al abordărilor analitice, Filosofia lui Eugeniu Sperantia e scrisă rece şi impersonal, ca o dare de seamă a cărei corectitudine în literă face casă bună cu inerţia în spirit. Şi cum a fi personal e o condiţie de la care nu abdici nici măcar în textele de comentariu, volumul are de ispăşit netezimea de stil şi lipsa fermenţilor de controversă, textul fiind un exemplu de aceea ce înseamnă scrupulul prea zelos faţă de ideile comentate: dorinţa de a fi exact îi taie exegetului apetitul asociaţiilor proprii, tomul avînd langoare discursivă, adică rit