Am găsit - construită după modelul dictonului de tristă celebritate "Cel care ucide un om este criminal, cel care ucide mai mulţi este erou de război" - o vorbă de duh care grăieşte aşa: "Cel care copiază un autor este plagiator, cel care fură din mai mulţi, face cercetare". Sursa, în cazul de faţă, încetează să mai conteze.
M-am împiedicat de această zicere vâslind pe Net şi i-am găsit atribuite, deocamdată, două paternităţi diferite, ceea ce, recunosc cu gustul amar al paradoxului pe limbă, nu este tocmai de bun augur atunci când ţi-ai propus, cum e cazul meu, să scrii despre plagiat şi corolarele sale.
Cuvântul plagiat este stufos semantic şi lunecos, ca să nu zic confuz şi subtil pervers, fie şi dacă încercăm doar să-i desluşim etimologia.
În Roma antică, termenul "plagiarius" putea să desemneze fie un hoţ de sclavi, fie o persoană care vindea drept sclav o persoană liberă. Şi într-unul, şi în celălalt dintre cazuri, personajul principal, plagiatorul, intra sub incidenţa justiţiei şi săvârşea o faptă reprobrabilă moral, dar sancţionabilă din motive diferite şi încadrabilă la altă categorie de culpă. O dată era un prădător, un fur, un manglitor oarecare, în cealaltă devenea calpuzan, escroc, şarlatan, pentru că opera o contrafacere. Lipea o etichetă falsă. Nici colo, nici dincoace nu era uzurpată o identitate sau o paternitate în nume personal, aşa cum face plagiatorul de azi, nesocotind regulile severe dar, vai, adesea neputincioase, ale dreptului intelectual.
Seneca scria, fără să clipească: "Tot ceea ce a fost bine spus de către altcineva îmi aparţine". Evul Mediu cultivă estetica imitaţiei, iar Renaşterea o recomandă, limitând-o (textul original trebuie îmbogăţit...). Despre Henric al VI-lea al lui Shakespeare, Thomas Mallone spunea că, din 6.033 de rânduri, 1.771 erau copiate, iar 2.373 parafrazate. Academia franceză îi dă drepta