„Adevărul“ vă prezintă în fiecare săptămână povestea numelor mari din istoria fotbalului nostru. Astăzi e rândul lui Petre Deselnicu, olteanul care semăna cu marele Amza Pellea, nu numai la chip, dar şi la vorbă. De pe coronamentul de beton al stadionului craiovean, dacă te ridici pe vârfuri şi duci mâna streaşină la ochi vezi cum bate vântul frunza plopilor din Mofleni.
Acolo, la câţiva kilometri de stadionul care poartă numele marelui prieten Oblemenco, a văzut lumina zilei omul căruia nimeni nu i-a zis vreodată „domnul Deselnicu". Cunoscându-l, oamenii îl îndrăgeau din prima clipă şi-i ziceau, simplu, după vârstă, Petre sau nea Petre. A fost un fotbalist tăiat în cremene. Înalt, semeţ, drept ca bradul, cu pieptul bombat înainte şi cu coama creaţă fluturându-i în vânt, şi-a dat seama de tânăr că nu tehnica e punctul său forte.
A jucat o viaţă întreagă fundaş central, dar la nevoie putea trece şi vârf. Dădea bine cu capul, trăgea tare la poartă, talpa sa imensă despica drumuri printre adversari. De la acel legendar 46 la ghete îi vine şi porecla de „Talibă", iar gurile rele spun că avea şi o altă parte anatomică direct proporţională cu piciorul. În echipa Craiovei de la începutul anilor ’70
„Dacă fac rost de un magnet, te iau acasă!"
La un meci de la Iaşi s-a enervat rău pe o decizie a arbitrului, a luat mingea şi a şutat spre tribuna oficială. Proiectilul a spart geamul cabinei de transmisie, unde rafinatul scriitor Grigore Ilisei tocmai comenta la televizor pentru o ţară întreagă. Discretul intelectual n-a mediatizat incidentul, dar spectatorii văzuseră. Cum Craiova câştigase, iar Deselnicu, profitând de legendarul său număr 46, dăduse câtorva adversari trimiteri la ortopedie, la final, autocarul oltenilor a fost înconjurat de mulţimea furioasă.
Ţinta principală era chiar „terminatorul" Deselnicu. Bărbătos, Petre s-a dat jos d
