Bunica era cea mai apriga gospodina la facut colive. Nu stiu de unde a pornit si cum s-au innaravit femeile la noi sa faca niste colive de-ti statea mintea-n loc. Fiecare gospodina se muncea sa faca o coliva macar cu un virf de caciula peste coliva celeilalte. In memoria profesorului meu Petru Olteanu, decedat de curind, omul de la care am invatat multe in viata. Spuneam ca este greu sa scrii/sa vorbesti despre bunici si sa nu melancolizezi destul de dulceag mirosul de gutui sau de dulceata de cirese amare din casa bunicilor, pisicuta din poala bunicii, care face „miau-miau", ciinele, care zice din claxonul personal „ham-ham", vacuta care face „mu-mu". Un anume sentiment de déjà vu, care aduce a Ionel Teodoreanu, Sadoveanu, Delavrancea, este aproape de neevitat. Dar cine nu are sau nu a avut bunici si nu se induioseaza la amintirea lor si a propriei copilarii, cea mai frumoasa virsta a omului, aceasta chiar si in ziua de azi, in epoca sufletului „invirtosat", cum se spune la Scriptura? Bunica mea, care a facut si a crescut o gramada de copii, care a muncit pe brinci o viata intreaga, ca sa se aleaga la sfirsitul ei cu titlul, infamant pe atunci, de „chiaburoaica", avea si micile ei placeri. Bunica era cea mai apriga gospodina la facut colive. Nu stiu de unde a pornit si cum s-au innaravit femeile la noi sa faca niste colive de-ti statea mintea-n loc. Fiecare gospodina se muncea sa faca o coliva macar cu un virf de caciula peste coliva celeilalte. Si bunica avea mare lauda pentru colive de la celelalte femei, iar o lauda de la parintele o facea mai sa lesine de bucurie. Numai noi, nepotii, nu laudam colivele. Le infulecam de ziceai ca se bat turcii la gura noastra. Vai, si bune mai erau! Cind inghiteai, simteai dulceata pina in adincul imparatusului! Nu mai povestesc cum facea bunica colive pe care sa le pomenesti, din griu curat, pe care-l fierbea pina iesea moale si