Ilie Zăgîrcea din Vintileasa Vale muri la capătul unei pneumoniigalopante. Lăsă în urma lui o casă ridicată cu împrumut la bancă, o vacă stearpă, o căruţă fără roţi şi o maşină de cusut.

Ilie Zăgîrcea din Vintileasa Vale muri la capătul unei pneumoniigalopante. Lăsă în urma lui o casă ridicată cu împrumut la bancă, o vacă stearpă, o căruţă fără roţi şi o maşină de cusut. Maşina fusese luată, prin ‘46, pe vremea secetei cele mari, în schimbul unei baniţede porumb date unui moldovean din Rădăuţi, care o cărase pînă aici în spate. Nu-i trebuise aşa ceva. Atît el, cît şi nevasta-sa se ocupau cu săpatul şi prăşitul. O luase pentru a nu-i fi ciudă că dăduse degeaba baniţa de porumb. Moldoveanul se oprise la poartă într-o seară, cînd Ilie Zăgîrcea şedea la masă, sub nucul din ogradă. Era înalt şi gălbejit, desculţ, dar atît de murdar de noroi că labele picioarelor păreau vîrîte în galoşi, cu o pălărie cenuşie de atîta frecat. Nu spunea nimic. Şedea acolo, în uliţă şi se uita peste poartă cum mănîncă Ilie Zăgîrcea şi nevastă-sa. La început, Ilie Zăgîrcea îşi văzuse de halit. De la un timp însă, începu să înghită tot mai greu. A mînca fusese pînă atunci un lucru normal, făcut fără să te gîndeşti la el, ca mersul pe jos sau ca somnul. Acum însă, deodată, îşi dădu seama că mănîncă. Dar nu numai atît: îşi dădea seama de fiecare gest din timpul mesei. Lua bucata de mămăligă, o strîngea între buricele degetelor şi o întindea în untura de pe fundul farfuriei. Şi-n tot acest timp ştia ce face în fiecare clipă. Ştia c-a luat bucata de mămăligă, c-a strîns-o între degete, c-a întins-o în untură, c-a dus-o la gură. Bucata îi aluneca uşor pe gît – şi el ştia că-n această clipă a înfulecat o bucată de mămăligă. Asta făcea din mîncat un chin. După vreun sfert de oră se simţi atît de obosit de parcă ar fi ridicat pietre de moară şi nu bucăţi de mămăligă. Trebuia acum să ia bucat