"Acest-club-de-elită-ale-cărui-reguli-se-aplică-nu-se-discută" este Uniunea Europeană. Am auzit zilnic această poezie înainte de aderare. Ascundea, pe undeva, un sîmbure de adevăr. Înainte de aderare, negociai pachetul instituţional existent, mai precis, ritmul de absorbţie al acestuia în legislaţia naţională. Erai mai întîrziat la gropi ecologice de gunoi, amînai, de comun acord cu Bruxelles-ul, încă cinci ani. Ai mari interese în zona producţiei de soia modificată genetic? Negociezi excluderea lor din producţie la vreo zece ani după aderare. Şi aşa mai departe. Nu era însă potrivit să zici că regula gropilor ecologice este aiurea sau că soia modificată genetic poate fi cultivată fără mari pericole pentru sănătatea umană. Nu era cazul. Erai aspirant, nu membru cu drepturi depline.

După aderare, pe valul entuziasmului popular (peste 75% euro-entuziasm măsurat de barometrele de opinie publică!), a fost greu să ne revenim. Piaţa publică a ideilor în România a rămas dominată copios de aplaudacii integrării în profunzime a Uniunii. Adică, tema federalistă: cedare de suveranitate către instituţiile europene (Parlament, Consiliu, Comisie), lărgirea acquis-ului în zone unde nu a călcat încă (sănătate, educaţie, apărare, pensii, cultură) şi crearea Statelor Unite ale Europei. Întrebaţi ziarişti, editorialişti, politicieni şi şoferi de taxi, şi toţi vă vor răspunde că ăsta e drumul, încolo trebuie să ne ducem. Nici urmă de dubiu. Preşedintele Băsescu (consonant cu poporul, ca întotdeauna) aduce un argument zăpăcitor pentru un Parlament unicameral: şi-aşa există Parlament European, acela trebuie să fie camera superioară, nu avem şi noi nevoie de Senat naţional. Adică, merge pe ideea unei cedări suplimentare de suveranitate naţională. Total aberant. Presupunînd că am dori noi, ca ţară, să comitem aşa ceva, PE-ul nu ar putea să accepte. Adică, noi am vrea să "ne dăm",