În iulie anul trecut, la această rubrică făceam constatarea că 2010 se întrevedea ca un „an al romanului“. Într-o clasificare sui generis, inventariam deja vreo cinci „aşi“ – romane de Ioan Groşan, Nichita Danilov, Liviu Bîrsan, Ovidiu Nimigean, Radu Pavel Gheo – şi de două ori pe atîţia „popi“. A doua jumătate a anului avea să-mi confirme cu asupra de măsură impresia. Au apărut în acea perioadă excelente romane de Bogdan Suceavă, care, după ce explorase tranziţia, a purces la radiografierea Revoluţiei, Radu Aldulescu, cu un roman de reconstituire a unui destin real, Ioana Bradea şi-a publicat al doilea roman, poate sub nivelul celui dintîi, dar nu de neglijat, şi, desigur, mai sînt şi altele, dar nu vreau să transform articolul într-o listă. Mă voi opri însă în acest articol la romanul lui Radu Mareş, Cînd ne vom întoarce (Editura Limes, Cluj, 2010), pentru că evoluţia autorului mi se pare unul din cazurile cele mai interesante ale tranziţiei. Radu Mareş a debutat în 1972, cu romanul Anna sau pasărea paradisului, laureat cu premiul de debut al USR. Pînă la Revoluţie a mai publicat trei cărţi, Cel iubit, povestiri (1975), Caii sălbatici, roman (1982, Premiul de proză al Filialei Cluj a USR), Pe cont propriu (1985). Patru cărţi în 13 ani, două premii literare importante, un succes măcar de stimă în rîndul confraţilor. După care autorul tace pînă în 2002, cînd publică Anul trecut în Calabria, urmat de eseul Manual de sinucidere din 2003. Şi, apoi, urmează un fel de explozie întîrziată, romanele Ecluza (2006, laureat cu premiul Cartea anului de Filiala Cluj a USR) şi romanul de anul trecut deja amintit, volume care „riscă“ să-l aducă în prim-planul prozatorilor de azi. Chiar este un caz interesant! La aproape patruzeci de ani de la debut, un autor trece din liga bunilor profesionişti în cea a scriitorilor cu adevărat importanţi. Asta poate servi şi drept lecţie de