Ajuns la ultima pagină a acestei dense şi incitante cărţi- "Zid de pace, turnuri de frăţie. Deceniul deschiderii: 1962-1972"- scrisă "pe două partituri” de către academicienii Mircea Maliţa şi Dinu C. Giurescu, cititorul se află în faţa acestui paradox: cum se face că între anii 1962-1972, într- un regim "criminal şi ilegitim”, România a avut o diplomaţie abilă, ingenioasă şi, în primul rând, profesionistă, care, aşa cum scrie profesorul Mircea Maliţa "acumula puncte de interes şi încredere”?

Motivele pentru care nu s-au găsit răspunsuri mulţumitoare sunt felurite. În primul rând, poate fi vorba despre faptul că diplomaţia îşi are un limbaj şi un cod, inaccesibile profanilor:”Ceea ce citeşti nu e ceea ce vezi, ceea ce vezi nu e ceea ce auzi, ceea ce auzi nu e ceea ce se întâmplă.” "Există- explică profesorul Mircea Maliţa- un gen de <> diplomatice care nu sunt publice, nescrise, tacite, ca înţelegerile între gentelmeni, secrete până la inexistenţă, utilizate şi în alte cotloane ale relaţiilor internaţionale.” În această împrejurare, singura sursă de informare rămân mărturiile actanţilor diplomatici. Numai că lectura lor este întunecată de intoleranţe de tipul lui "cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. De unde şi constatarea profesorului Dinu C Giurescu:"proiecţiile de după decembrie 1989 asupra regimului democrat-popular şi socialist vin, în majoritate din banca acuzării şi nicidecum din aceea a cercetării ştiinţifice.”

Din fericire, cei care se pronunţă, de data asta, sunt doi eminenţi oameni de ştiinţă, a căror biografie şi bibliografie a operei le dă tot dreptul să o facă! Mircea Maliţa, diplomat de carieră, a parcurs toate etapele unei cariere exmplare şi, în plus, are un impresionant palmares ştiinţific, sub semnul sintezei creatoare. La rândul său, profesorul Dinu C. Giurescu, vine dintr-o familie de cărturari. Împrejurare