Cand ajungem la jumatatea lui iunie, ne gandim la moartea lui Eminescu. In luna aceasta a murit asadar Eminescu, dar s-au nascut Nicolae Iorga si Nae Ionescu, a mai fost luna cand am intrat in razboi si cand a avut loc teribila si distrugatoarea mineriada a lui 1990, cate lucruri bune si rele nu s-au intamplat in iunie... Faptul ca ne intoarcem la Eminescu nu este insa un tic determinat de un fel de respect reflex pe care il nutrim fata de poetul tuturor elogiilor, ci pur si simplu exprima nevoia de-a vedea si de-a gasi in el ceea ce este viu si catusi de putin strivit sub coroane de flori.

Tocmai datorita acestor eforturi de a retine din Eminescu numai si numai viul, l-am rediscutat si i-am reevaluat opera si persoana. Aceasta in numele celor mai bune intentii fiindca de rele intentii suntem satui...

A aparut de curand o carte care merita toata atentia noastra. Apartine unui tanar cercetator si profesor, Iulian Costache, si se cheama Eminescu, negocierea unei imagini, editura Cartea Romaneasca. Strabatand-o cu rabdare observi un lucru deseori ignorat. Eminescu nu a fost niciodata Eminescu asa cum l-am faurit printr-o viziune vulgar encomiastic mitologizanta.

Eminescu a fost negat si considerat deseori la vremea sa un pericol public mai ales pentru tinerele generatii si pentru aceia prea sensibili. O avea el texte patriotice mobilizatoare, dar e prea filosofic si melancolic pentru gustul unei Romanii abia inchegate. Asadar, pana in momentele din urma cu vreo opt anisori cand am asistat la formarea unui temut val de critici la adresa celui socotit poetul national, a mai curs in albia Dambovitei multa cerneala amara in care imbaiat poetul a iesit apoi minjit si chiar mutilat.

Problema receptarii lui nu are de fapt nici o legatura cu numarul de busturi cioplite in orasele municipiu de judet ale patriei. Nu de asa ceva