Nu vreau sa devin prea abstract in comentariul meu, asa incit va invit sa vedeti in Besleaga simptomul, la scara mica, al unei maladii umane mai largi - inhibitia in fata incontestabilei autoritati O intimplare destul de confuza, din scoala primara, imi revine cu insistenta, de citeva zile, in memorie si am hotarit, ca de obicei, sa o exorcizez, povestind-o. Asa, cred, ii vom descoperi impreuna sensul discret. Eram printr-a patra, daca imi aduc bine aminte, si invatam intr-o clasa destul de buna, pentru standardele educationale ale epocii. Aveam un coleg exceptional, eminent - cum se spunea pe atunci -, cu un nume de familie straniu: Besleaga. Posesor eu insumi al unui apelativ familial singular, nu-mi permit, de regula, sa discut estetica onomastica romaneasca, dar, in aceasta situatie, stiu cu precizie, fusesem derutat de asocierea bizara a literelor, ce sugerau, la nivel strict acustic, ceva mai curind peiorativ. Aflasem, desigur, din dictionar, ca besleaga inseamna, pe filiera imprumuturilor turcesti, un fel de capetenie otomana, insa cuvintul ca atare, prin simpla lui prestatie fonetica, nu-mi impunea un respect deosebit. Nu era totusi si cazul baietelului care-l purta si, practic, din miezul acestui paradox incepe istorioara mea scolara. Besleaga uimea cu ascutimea precoce a mintii sale. Raspundea perfect inainte ca tovarasa invatatoare sa-si termine intrebarea, lua constant premiul intii cu coronita si nu putea fi concurat la sefia detasamentului pionieresc. Dadea interviuri la radio de Ziua Copilului, exprima opinii de necontestat in materie de fotbal, astronautica, muzica, cel mai iubit fiu al poporului si sex. Era mindria scolii si parea setat pe asumarea unui viitor de aur, asa cum auzisem - din cintecelele zglobii ale lui Horia Moculescu - ca ar trebui cu totii sa ne construim. Pentru mine cel putin, Besleaga avea destin de semizeu. Citisem in Legendele O