Înainte vreme, Bucureştii au cunoscut ierni cu adevărat aspre, cu zăpezi din belşug şi geruri năprasnice; oaspeţii străini erau aproape îngroziţi de ce găseau aici şi descriau cu lux de amănunte vinul care îngheţa în vase, ţurţurii „lungi şi groşi ca de cleştar”. Dar în ciuda condiţiilor vitrege la care era expusă urbea în anotimpul rece, bucureştenii îşi umpleau timpul cu te miri ce, refuzând căldura, amorţeala, hibernarea; înfofoliţi şi veseli, erau fie la Şosea, cu sania, fie la patinaj, pe lacul din Parcul Cişmigiu. Serile şi le petreceau la baluri şi recepţii – cei de familie bună, din înalta societate a Bucureştilor – sau la serate dansante în „săli afumate, în care primează pitorescul”.
ălătorii străini veniţi la noi din ţinuturi cu o climă mai blândă se minunau de vremea grea de aici. Spre exemplu, sirianul Paul de Alep, însoţitor al mitropolitul Macarie al III-lea, povestea că de la jumătatea lui ianuarie până la sfârşitul lui martie 1654 a căzut foarte multă zăpadă, care „nu a încetat... până la Paşti şi a fost un vânt îngheţat, un ger şi un frig cum nu mai văzusem niciodată; vinul îngheţa în vase, tot astfel măslinele în apa lor, ca şi murăturile. Cât despre lămâi şi ouă, ele s-au întărit ca piatra şi s-au stricat cu desăvârşire”[1]. Casele aveau de jur împrejur ţurţuri lungi şi groşi ca de cleştar, uimind oaspeţii străini[2]. Mai târziu, pe la 1740, un alt călător, pe nume Kelemen, scria despre o iarnă grozavă, care cuprinsese de fapt nu numai teritoriul românesc, ci şi întreaga Europă. Aceasta începuse de la 18 octombrie, iar „de atunci zăpada a crescut în fiecare zi şi frigul s-a simţit tot mai cumplit”[3]. Cu obidă, omul amintea că în oraş era „mare scumpete şi lipsă”, întâmplându-se ca de multe ori să stea la masă şi să nu aibă pâine. Dar nu era de mirare, căci, spunea el, „nu se aduce nimic de nicăieri, aici totul e îngheţat tun:
