sau "Lăsaţi-o mai moale cu geopolitica" Care va să zică, ofensiva von Rumsfeld a triumfat lăsîndu-i de ruşine pe Saddam, Jacques Chirac, Céline Dion şi Ion Cristoiu. Ba chiar atît de repede încît era să surprindă din greşeală pe teren doi generali ruşi în schimb de experienţă, o parte din cele 101 firme germane care au participat la Marele Tîrg Internaţional de la Bagdad din noiembrie 2002, precum şi ultimul transport de autoutilitare frigorifice de fabricaţie franceză, uşor convertibile în laboratoare biologice mobile. Noroc cu uzanţele diplomatice, care au dat tuturor celor menţionaţi răgaz de fugă prin Siria - şi nu doar acestora ci şi multor băştinaşi, la ambasada franceză din Damasc fiind zilele acestea coadă ca la Bucureşti în zilele bune ale regimului Schengen. Şi toate astea s-au întîmplat în condiţiile în care standardele victoriei militare s-au schimbat total. Nu mai e de ajuns doar să baţi inamicul, ci trebuie să-l baţi în aşa fel încît la o săptămînă după aceea să cîştigi şi în sondaje de opinie la el acasă. Cum spunea cineva, victoria acum este ca exorcismul: să dai corpului inconştient un şoc suficient de puternic ca să iasă din el duhul rău, dar fără să-i produci vreo leziune. În fine, războiul ca războiul, întrebarea este unde se află România în această poveste. Nu trebuie să ne lăudăm sau să ne înspăimîntăm că am fi fost mai grozavi decît alţi est-europeni sau că am fi singurii care au încălcat fatwa lui Chirac. La asaltul portului Umm Quasr au luptat sub comanda britanică 200 de militari polonezi din trupele speciale, reînnodînd tradiţia bătăliilor pentru Anglia, Tobruk sau Monte Cassino. România s-a plasat de partea corectă, dar de ce, Dumnezeu ştie. Explicaţiile au fost cam confuze, amestecînd vorbele mari cu perspectiva recuperării unor bani pe care Irakul ni-i datorează. Chestia cu banii este puerilă, pentru că nu se pune problema return