Acum o vreme, prestigioasa asociaţie psihiatrică americană (APA) încerca marea cu degetul cu un nou diagnostic: apatie, cronică sau acută. Acesta ar fi trebuit să fie inclus în ediţia următoare a manualului de statistică şi diagnostic al tulburărilor mintale, DSM, biblia psihiatrilor din multe ţări. Nu s-au auzit prea multe voci care să susţină noua "afecţiune" psihică.
În schimb, o nouă iniţiativă de acest gen a stârnit discuţii interminabile şi s-a bucurat de o imensă publicitate. De data aceasta s-a propus ca amărăciunea, pe care fiecare dintre noi o cunoaşte din proprie experienţă sau din relatări, să fie cea mai nouă boală mintală.
Psihiatrii americani nu pot fi acuzaţi de lipsă de sensibilitate. Ei au intuit dezamăgirea generală, faptul că oamenilor li s-a acrit, că s-au sastisit de incompetenţa autorităţilor, de dezastrele financiare, de ocaziile ratate, de crizele care puteau fi prevenite. Dar şi potenţialul acestor reacţii, să le numim fireşti, de a deveni diagnostice de specialitate.
Amărăciunea este atât de răspândită şi de destructivă, încât ar putea fi încadrată în aceeaşi categorie cu sindromul de stres posttraumatic (PTSD). E de ajuns să înlocuim cuvântul "stres" cu "amărăciune" şi ne-am pricopsit cu un diagnostic nou-nouţ. Se pot găsi şi diferenţe semnificative între sindroame, în PTSD pacientul este speriat şi anxios. Amărăciunea este însoţită de furie, de dorinţa de răzbunare.
Când furia legitimă a omului de rând confruntat cu efectele uneori tragice ale incompetenţei este considerată semn de boală mintală, încep să apară unele întrebări incomode. Printre altele, cele legate de rolul companiilor farmaceutice, oricând pregătite de lansarea de noi medicamente care să diminueze suferinţa provocată de bolile recent inventate.
Ne putem imagina fără mare efort reclamele care se vor referi la "s